Action poetry

„Ca să pot scrie mai bine/sprijin coala de hârtie/pe-o carte//numele autorului/iese din când în când/la suprafaţă/ca un înecat/şi încearcă să mă prindă de mână” (Ca să pot scrie) – aşa începe ciclul Poezia din volumul lui Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, Cartea românească, 2006. Simplu, nu?
Aşa au considerat şi recenzenţii volumului. O simplă aparenţă încurajatoare mai degrabă. După cum reiese din versurile de mai sus, autorul trage cu ochiul spre bibliotecă în timpul producerii de texte. Premisa originalităţii bulversante este abandonată de la bun început – poate avându-se în vedere avertismentul lui Petre Ţuţea: originalitatea absolută e sinonimă cu prostia. Deci Robert Şerban nu se declară singur printre poeţi, nici „cel mai frumos din oraşul acesta”. Strategia sa este nu atât modestia, cât înţelepciunea celui trecut prin viaţă şi neacrit. Asemenea unui aspirant la poziţia de yogi, poetul se foloseşte de experienţă pentru a decanta esenţele: „fără să le spună nimeni/oamenii ştiu însă că/poezia este ceea ce rămâne din viaţă/după ce-o trăieşti” (Ce rămâne din viaţă). Nu poezie a cotidianului, dar nici onirism. Înţeleptul frizează textualismul, dar, de fapt, rescrie Cartea. Intenţia este de îmbărbătare a textului à peu près bukowskiană: „în ce carte/crezi că mi-ar plăcea să mă regăsesc/în pielea goală/colorat/încordat/cu grupele de muşchi ieşite în relief/cu venele şi arterele dilatate la sânge/bărbat în toată puterea cuvântului/ce transformă sfârcurile oricărei femei/în două alune bine prăjite” (două alune bine prăjite). Autoironia şi un anume scepticism tandru salvează versul de aplatizare sau dezabuzare: „cred în steaua mea/pe care tocmai o văd/cum cade/fără zgomot” (crez).

Aproape de gradul zero al scriiturii se situează şi poemele din ciclul Lupta. Verbe calme, substantive fără trenă adjectivală, rare figuri de stil, poeme limpezi şi condensate. O calitate a acestei poezii este că nu se caută profunzimea cu lumânarea, ea vine pe lume în mod firesc. O fisură ar putea fi unele texte atât de candide, încât un lector avizat le-ar putea suspecta de naivitate. Or, se ştie, în artă naivitatea nu are loc decât ca simulare.

Imaginile, delicate şi expresive deopotrivă, aşa rare cum sunt, ajung pentru a contura un cosmos la fel de minunat şi agresiv ca cel esenian: „n-a fost război/dar cerul e un insectar/în care strălucesc gămăliile acelor” (n-a fost război). Ceva s-a întâmplat în această poezie, iar acum trebuie suportate consecinţele. Ca la A.E. Baconsky, lumea trăieşte o post-apocalipsă. Aici, însă, patosul luptei este păstrat; lumea poate fi istovită, dar nu epuizată: „stăm înşiraţi umăr lângă umăr/şi fiecare îşi primeşte trofeul:/un pepene în care a fost încrustată/faţa celui ucis cu sabia cu suliţa sau cu mâinile goale//din chipurile învinşilor se prelinge o zeamă galbenă/ca o ceară topită//stăm umăr lângă umăr şi/din când în când/unul dintre noi îşi plimbă degetul/pe faţa duşmanului/apoi îl duce la gură şi plescăie de plăcere” (Ne-am întors). Lupta încă nu a căzut în absurd, bărbăţia încă ţine cursuri de iniţiere.

Urmează studiul liric al Dragostei. Afectul este solid, calm, doar gestificaţia are izbucniri, cu perspective hermeneutice aş zice: „poţi să-mi smulgi cu uşurinţă/inima/dar înainte va trebui/să-mi desfaci/nasturii de la cămaşă” (Nasturii de la cămaşă). Veşmântul, coaja trebuie eliminate, civilizaţia descuamată, inima se cuvine a fi dibuită cu încăpăţânare. Pentru că ea s-a dat la fund, lămurită asupra frumuseţii aparente. Şi iată, înţeleptul se dovedeşte coruptibil sau pur şi simplu norocos: „tot mai rare femeile pe care/văzându-le pentru prima dată/cred că le-aş putea iubi//în acest vagon-restaurant/nu sunt decât două” (Tot mai rare). Nu este atât de bătrân încât să adere la monadă, dar nici atât de tânăr cât să cocheteze cu triada. E o vârstă de trecere, periculoasă la modul delectabil.

Laitmotivul douămiist al cărnii este relansat cu ajutorul unei circumstanţe breslaşe, dinamice: „gura ta desparte/carnea mea bună de carnea mea rea/ca o rindea/care desface în fâşii/lemnul ce ţine uşa” (Gura ta). Sfâşierea este o feliare, o descompunere a structurii. Întregul nu mai este un bolovan de materie vitală, ci altceva, mult mai rafinat. Comparaţia chiar propune o paralelă imprevizibilă. Spectacolul implicit este asigurat de încleştarea epidermică, reală sau virtuală, sau la nivel de semnalizare între actanţii erotici: „ea îi face semn cu mâna spre masa liberă de lângă mine/el îi arată o alta în capătul celălalt/ea porneşte spre colţul în care stau/el o urmează cu paşi rari şi mă priveşte fix în ochi/eu nu mai ştiu în ochii cui să mă uit” (O pereche intră în restaurant). Fabula strugurilor acri este rescrisă dintr-un unghi pseudo-etic, miza fiind de fapt valoarea devalorizată. Frumuseţea intens şi multiplu posedată îşi pierde atractivitatea: „din maşina sport/coboară două femei înalte/cu fustele scurte cât latul de palmă/sunt atât de frumoase, încât numai gândul că poate sunt curve/mă mai linişteşte” (Poate). Aşa descopăr că acest autor direct şi sociabil este un pretenţios, gelos pe fărâma de miracol din viaţa lui. Nu livresc, nu erudit, ci un trăitor foarte selectiv. Confesiunea directă confirmă: „dar trupu-mi obosit de excese/palpită ca o pasăre căreia tocmai i s-a tăiat capul” (Aştept pe cineva). În trupul bonom al poemelor izbucnesc asemenea tumori stilistice care proiectează staza în metastază. O apăsare pe trăgaci, bubuitura, urmate de o linişte insuportabilă.

Există apoi texte care parafrazează la modul parodic modele consacrate. Niciodată şarjă, din fericire: „primesc de la tine scrisori lungi/cu puţine cuvinte/cum numai fetele sărace ştiu să scrie/învăţate acasă de părinţi/mănâncă pâine multă/se umflă în burtă/şi ţine de foame” (Scrisorile lungi).

De altfel, intenţia parodică nu este centrul de greutate, ea fiind secondată de generarea doar din câteva tuşe a unui decor semnificativ: „am tăiat porcul/i-am scos şuncile şi le-am sărat/i-am pus carnea la fum/i-am scurs beregata/iar din plămâni din ficat maţe şi splină/am făcut sângerete//am tăiat porcul/un an întreg am mâncat din el/şi mi s-a părut că viaţa e foarte frumoasă” (Mi s-a părut). Este prima poezie din ciclul Viaţa. Viaţa musteşte de banal şi este stupidă. Arta lui Robert Şerban bea cu nesaţ din nonsensul existenţial, fără iritări etalate. Caragiale l-ar fi felicitat. Lehamitea nu reiese de nicăieri. Ridicolul este sugerat prin simpla plasare a inteligenţei auctoriale în spatele ochilor cetăţeanului bine împământat: „de fiecare dată când mă uit la cer/mă întreb/dacă lui Dumnezeu nu i se face rău/când ne priveşte de la o înălţime/aşa de mare”.

O componentă importantă a acestei poezii este surprinderea unor gesturi instinctuale ori ludice, dar infinit sugestive: „pantofii cu care tata s-a însurat/sunt ca noi/dar au tălpile găurite//îmi bag inelarul prin ele şi-l mişc//mama râde” (Alt gest). Poetul este dublat aici de un regizor cu ochi atent la detaliul revelatoriu. Un fel de action poetry: mişcare, filmare de la distanţă, fixare a obiectivului pe un instantaneu expresiv: „mă scălâmbăi la o fetiţă cu părul creţ/iar ea râde şi scoate limba la mine/un fluture mare/colorat/îi zboară deasupra şi dintr-o dată i se aşează pe cap//copila începe să ţipe şi să plângă/iar faţa ei devine atât de hâdă/de parcă fluturele i-ar fi supt brusc toată frumuseţea” (O mică întâmplare). Tehnică gen Ezra Pound care valorifică, la modul dinamic însă, un fragment de firesc zilnic.

În concluzie, frumuseţea puternică a acestei poezii provine din simplitatea ei adâncă, infinit interpretabilă. Meritǎ citatǎ integral poezia Fum: „o mamă şterge cu dosul palmei/bărbia fiului care mănâncă//e bătrână/are părul de culoarea cremenii/şi mâna atât de uscată/încât/după ce fiul i-o sărută/începe să fumege/încet”. Mai există apoi un fel de absurd trist şi amuzant, totodată, static şi oarecum pervers ca tehnică. Surpriza se iscă aproape din nimic: „dau draperia la o parte/privesc pe geam şi exclam//femeia întinsă pe pat/se ridică repede într-un cot şi întreabă fericită:/ninge?/nu” (Răspuns).