„Nu trage, dom Semaca! Sunt eu, Lǎscǎricǎ!”

Chipurile (Cartea româneascǎ, 2009) lui Stoian G. Bogdan au sens şi valoare ca ansamblu, ca proiect integral. Luate separat, poemele nu aduc propriu-zis ceva nou. Eventual o anumitǎ aerisire a camerei rezervate poeziei actuale, unde s-au instalat comod neoexpresioniştii şi suprarealiştii.
În ultimii doi ani, am remarcat preponderenţa poeziei grele, obscure, puternic simbolizate, în combinaţie cu cea a infantilismului mimat, a unei naivitǎţi artificiale. Stoian G. Bogdan pare un meteor picat de pe nu ştiu care planetǎ. Ai impresia cǎ habar n-are de ceea ce s-a scris pânǎ la el sau cǎ, pur şi simplu, nu-l intereseazǎ. El propune un ciclu poetic de formatul Florilor de mucigai al lui Arghezi, dar în care atitudinea este cea din Cânticele ţigǎneşti ale lui M. R. Paraschivescu. Mai este de gǎsit şi vagabondajul elitist al lui Dimitrie Stelaru, întreţesut cu cel vǎitǎtor şi pus pe nǎzbâtii al lui François Villon. La un moment dat, apare şi un „poem de cruce”, în stilul lui Edgar Lee Masters. Aşadar, poetul nu este un inocent. El reîmprospǎteazǎ poezia apelând la o tradiţie teribilistǎ şi golǎneascǎ, pe care o adapteazǎ hic et nunc. Rezultǎ o artǎ cu infiltraţii cocalare, maneliste, cu piţipoance şi cu prǎbuşiri romantice, aşa cum se întâmpla în nuvelele lui Ion Ghica. Mai toate poemele au o desfǎşurare epicǎ similarǎ. Sunt minipovestiri cu urmǎtorii paşi: intrare abruptǎ în subiect, derularea rapidǎ a unei întâmplǎri ieşite din comun, triste sau euforice, climax şi surparea eroului. Finalul constǎ dintr-un comentariu nostalgic sau maliţios, dispus într-un vers sau un distih. Foarte inspiratǎ este dedicaţia pentru Goricǎ Pirgu.

Aşa-zisul biografism din carte este o capcanǎ. În primul poem, Scurtǎ biografie, ni se spune : „Nu mi-am propus niciodatǎ sǎ cobor arta în stradǎ”. Demersul nu este unul fracturist. Autenticitatea de aici este una a mimesis-ului cultural. Şi am impresia cǎ sunt desfiinţate prin şarjǎ atitudinile dragi protodouǎmiiştilor: „ţin pe balcon un ghiveci cu pǎmânt din şapte morminte/în care-am sǎdit urǎ”. Dar ura aceasta este vǎrsatǎ în imagini frumoase. Devine, astfel, o para-urǎ: „eu sunt papa/galul cu gâtul tǎiat/cântecul meu rǎsunǎ în surdinǎ”. Nu i se poate contesta poeziei filonul dinamic, în ciuda epicului de multe ori neinteresant: „pânǎ la urmǎ o sǎ-mi scot eu frumos ochii/ca sǎ-mi îndes în orbite douǎ grenade cu inelele scoase/poate aşa o sǎ am o viziune mai normalǎ asupra/lucrurilor/poate aşa voi avea un look mai mulţumitor” (Poemul din ultima camerǎ). Dacǎ excludem însǎ intenţia parodicǎ şi transpunerea ei bufǎ, nu mai rǎmâne mare lucru. Un vers ca „pumnul, la mine, moare ultimul”, nu are acoperire decât în registru fanfaronic. La fel, poemul despre cǎţelul Riki, îngropat de o bunicǎ, se prǎbuşeşte într-un sentimentalism greţos. Nici mǎcar lǎutǎresc, de mahala. Dacǎ intenţia este, repet, una parodicǎ, atunci perspectiva este cu totul alta.

Pitorescul poeziei provine şi din genealogiile corcite ale diverşilor actanţi: turci, ţigani, evrei, unguri etc. Chipurile, la urma urmelor, sunt despre corcituri cu destin fatal şi mentalitate de scriitor. Limbajul verde este cel mai bun instrument de portretizare: „mânca-i-aş pizda ei/la fel ca atunci în ’96 când Nǎtǎrǎu’ Gimi/pǎcǎliciul oraşului/i-a convins pe ai lui cǎ a câştigat nouǎşnouǎ de milioane”. De ciudǎ, „toţi bǎieţaşii belisem steagu’”. Abordarea cultǎ a argoului e vǎditǎ abia la finalul poemului: „ah realitatea are bile sub prepuţ” (S-a luat lumina). Lǎudǎroşeniile de mahala sunt urmate de gesturi şi declaraţii patetice: „şi trec prin toate legile ca prin nişte ziduri de hârtie/cu iadul ca o tumorǎ pe creier/c-o sticlǎ de cola necenzuratǎ dusǎ la gurǎ//sǎ te gǎsesc/sǎ te gǎsesc” (calvar tango). Defileazǎ apoi galeria fetelor care au rǎmas alǎturi de vagabond „în perioada de colaps”. Poza de Casanova balcanic este scoasǎ la tot pasul din portofel şi arǎtatǎ mai ales celor care nu vor s-o vadǎ: „duhnesc/ca un om al canalelor la ieşirea din iarnǎ/duhnesc/ca un om al dragostei la ieşirea din trup//aiurea//spun cǎ te iubesc ca sǎ obţin chestii” (Sunt O lichea). O fǎloşenie sforǎitoare încǎ leoarcǎ de sentimentalism minulescian: „toate femeile de care mǎ îndrǎgostesc ajung rǎu raluca/de parcǎ liniile din palmele mele se terminǎ/în palmele lor” (toate femeile de care mǎ îndrǎgostesc). Dar, atenţie, vagabondul nu este atât de obsedat de sexul frumos, cât de succesul literar. Ceva ceva din ironia lui Dan Sociu în vremurile lui bune. Numai cǎ aici ironia e repede sufocatǎ de ambiţie, de ofticǎ. Mare supǎrare cǎ nişte poeme trimise la România literarǎ sunt publicate la rubrica post restant a Constanţei Buzea. Înseşi pocinoagele vieţii de crai de Curte-veche conteazǎ doar ca material literaturizabil: „şi eu/eu îi mai sun din când în când din arestul poliţiei/restul e istorie literarǎ” (la crâşma din rosetti). Gore Pirgu şi-a subţiat parvenitismul. Nu mai ţinteşte politica, ci intelectualitatea. Nu se mai afişeazǎ cu Paşadia şi Pantazi, pe care îi batjocoreşte, deşi se mândreşte cǎ stǎ la masǎ cu ei. Acum Goricǎ nu mai e atât de fariseu, ci chiar se implicǎ în joc. Şi asta îi este fatal. Pentru cǎ arta e folositǎ tot ca zorzon. Ei şi? Parcǎ nu aproape toatǎ lumea artiştilor ar fi alcǎtuitǎ din fraţii lui Gore Pirgu...

Minulescu interlop şi gascon este SGB. Şi toatǎ vâna lui se vede în versuri de genul „ca o schijǎ tǎioasǎ de obuz, puşcǎria se apropia de mine/în mare vitezǎ./Cu trei cartoane de LM, cu pliculeţe de ness, cu ceva de/mâncare” (General Guşǎ nr.3). Nici n-are nevoie de cuvinte tari sau de poveşti despre BMW-ul 318 în care „au intrat jumate din scriitorii români ai ultimilor/doǎj de ani”. La fel, impresioneazǎ construcţia plǎnuitǎ în cel mai mic detaliu a Chipurilor. Un tip simpatic şi şmecher acest autor melancolic, torturat de o conştiinţǎ scriitoriceascǎ.

Ultima oarǎ când m-am întâlnit cu SGB, mi-a şoptit cu un aer obosit cǎ vrea sǎ se apuce de scris poezie grea, nu de fleacuri ca astea. Ba m-a şi întrebat dacǎ n-am sǎ-i împrumut Tǎrâmul pustiirii al lui T. S. Eliot. M-am uitat în altǎ parte şi i-am rǎspuns cǎ nu, nu-l am decât în englezǎ. Mǎcar cu un refuz sǎ-i protejez talentul. Asta ne-ar mai lipsi – un volum despre mai ştiu eu ce Gore Pirgu modernist, elevat!