Noi plantaţii de fluturi

Tot îmi zic de ceva vreme că ar trebui să scriu un eseu despre fluturii din literele româneşti. Dar deja se adună prea mult material şi nu l-ar mai publica nimeni.
Cum era şi firesc, regalul „fluturător” a venit de la un admirator al lui Mircea Cărtărescu, anume Paul Cernat care, în combinaţie cu Andrei Ungureanu, a declanşat Războiul fluturilor (Polirom, 2005). Greu de distins între cele două condeie care au intrat în jocul de jam-session. Toată cartea, de la un capăt la altul, e de un manierism cu bătaie spre rococo. Există, totuşi, două maniere: una extrem de elaborată şi bine documentată într-ale lepidopterelor, alta pastişantă, umoristică, savuroasă doar pentru connaisseurs.

Războiul fluturilor este o carte exemplară, în sensul că nu trăieşte prin ea însăşi, ci ocupă o nişă goală în faţada unei literaturi. Ea va fi imitată, parodiată (parodia parodiei?), dar nu va fi citită cu sufletul la gură ori, eventual, recitită. Oricum, e bine ca literatura română să aibă şi asemenea cărţi.

La baza acestei proze stă un joc superior, întemeiat pe parafrază, intertextualitate şi metaliteratură. Intenţia de plecare este cea a lui D. Cantemir din Istoria Ieroglifică. Doar intenţia însă, pentru că, până la urmă, nu contează cine se află în spatele fluturilor de noapte şi al celor de zi, personificaţi. Erudiţia entomologică e nebună. Dintru început ni se pune sub ochi un manifest lepidopteric. Esenţa lui? „între zborul liber al fanteziei şi realismul târâtor al omizilor am optat pentru cel dintâi”. Ăsta e un alt laitmotiv al literaturii tinere – puzderia de (pseudo)manifeste (vezi şi la Cosmin Perţa). Ceva este de demonstrat, chit că la modul burlesc. Referinţele culturale sunt iarăşi ciento y la madre, câtă frunză şi iarbă. De aceea ziceam că, în spirit medieval, scriitura este încifrată elitist.

Dar să vizualizăm decorul şi personajele. Lucrăm, aşadar, cu Inalta Nobilime Parnasiană, cu Marea Molie, cu Regina Vanessa Cardui, zisă Madame Butterfly ş.a.m.d. Imnul de stat al fluturilor diurni este O sole mio; al celor nocturni: Night Fever. Primii au o „ideologie unică luminist-pacifistă”, ceilalţi una „obscurantistă”. Dacă jocul ar avea un substrat sfidător, anarhic, l-am putea apropia de avangardism. Cum nu e cazul, el rămâne unul strict estetic, susţinut de o imaginaţie lexicală şi intertextuală debordantă. Titluri de cântece, metehne deja consacrate, proză rimată, totul contribuie la o retorică flamboaiantă, care ia universul peste picior, inclusiv pe ea însăşi.

După un prim război, din care diurnii ieşiseră cam trântiţi, se instituise o pax romana, ce nu le prea venea la socoteală învinşilor. Dar răzbunarea nu poate fi încă declanşată pentru că, iată, Catocala Parşiva e îndrăgostită de Admiral. Comentatori neobosiţi sunt licuricii, numerotaţi pe voci. Portretistica este bufă: „un închipuit, mototol cu liceu la seral. Pentru răpire, Cap de Mort, deşi bătrâior, e un fluture ideal”. Însă răpitorul protestează cu limbă de lemn: „Eu şi de la oaste m-am întors rănit”. La un moment dat, se montează piesa Cio Cio San, costumele fiind asigurate de Casa de modă Viermii-de-mătase. Între toate acestea, intrigi de palat, comploturi şi idile, ca să fie conservat specificul romanului de capă şi spadă, pardon, de aripă şi antenă. Astfel, Molia îl seduce pe Regişor: „îi dărui trupul sterp, cu iz proaspăt de naftalină”. Nimfomania sau nimfolepidoptria este înteţită de nectar. Vanessa Cardui are un trecut scandalos: „Marele ei amor fusese Kallima cel chior. Păcătuise şi cu Machaon, le plus beau papillon, şi cu sfinxul de zi, pămătuful, ca să-i treacă năduful”. E şi normal, dacă ne gândim că soţul ei, Admiralul Nelson, „trebuie să fi adormit pe vreo lampă de neon”. Oricum, Cavalerul din Oranj se miră: „Ce ai, stăpână? Eşti îndrăgostită? Sau poate te-ai drogat cu naftalină?”. Ba şi observă că are „coşuri mărunte pe buci”, ceea ce o face pe Vanessa să-şi piardă răbdarea şi să-şi pună „picior peste picior, picior peste picior, picior peste picior...”. In final, fluturii de zi le tăbăcesc bucile fluturilor de noapte (adică îi măcelăresc mai ceva ca la Rabelais), iar Reginiţa, în transmisiune directă, o snopeşte la box thailandez pe rivala Catocala.

Seriozitatea documentării este susţinută de o bibliografie extinsă. Exemple: V. Badislav, Fluturi în gheaţa Dunării, poezii alese, Editura Orbitor, Giurgiu, 2039 (carte recomandată de Cărtărescu?); Aglia Tau, Un fluture pe lampa lui Paul Everac, inedit, 1988; Eudia Spini (coordonator), Insectarul literaturii române de la origini până la sfârşit, Editura Academica, Buftea, 2087 etc. Hai că şi lui Mircea Horia Simionescu i-ar fi plăcut bibliografia asta generală!

Cam acestea sunt sursele umorului într-o carte nebunatică la modul erudit. După lectură, am învelit-o într-un macrameu cu ochiuri dese şi am pus-o în bibliotecă, sub raftul unde păstrez Exerciţiile de stil ale lui Raymond Queneau.