„Gata, măi! Că se termină ora!”

Sunt cărţi despre care nu poţi spune lucruri precise, limpezi. Nu ştiu de ce am senzaţia că literatura română este din nou în contratimp cu literatura universală. Ceeea ce nu înseamnă, însă, că dorinţa de experiment a scriitorilor români ar fi de pus sub semnul întrebării din punct de vedere valoric.
Şi mai am senzaţia că ne complacem cu obstinaţie în jocul postmodern, cu cât se aud voci care vorbesc despre anacronismul postmodernismului românesc. Generaţia ’80 fiind lipsită de posibilitatea de a se manifesta plenar, idealurile ei au fost transmise nouăzeciştilor, adică generaţiei în plină maturitate creatoare. O întrebare insidioasă picură totuşi în creier: dacă beat-ul douămiist pare deja obosit şi maniacal, în ce măsură intertextualitatea şi metanaraţiunea postmoderne mai au priză la public? Chiar la cel din loje?

Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, cartea Simonei Popescu apărută în 2006 la Cartea românească, este prevăzută cu alarmă: „Interzis proştilor de orice fel”. Se admite, aşadar, că prostia este una, dar că proştii sunt diverşi. Nu importă. Scrierea aceasta hibridă, jucăuşă dar elitistă, teoretică dar şi diaristică, nu vrea să aibă de-a face decât cu minţi de excepţie, dispuse la exerciţii masochiste de lectură. Cei mai superficiali, mai nerăbdători cu lungimea şi viteza unei opere sunt băgaţi la prostime şi li se dă cu flit: „Dacă faci parte dintre ei, cititorule,/see you soon with another cartoon!”.

După filtrarea publicului se purcede la desfăşurarea postmodernei apologii a poeziei intitulate parodic şi înspăimântător PLEDOARIA MEA PENTRU POEZIE sau POVESTEA LU’ PROFY ŞI A PREA IUBIŢILOR SǍI STUDENŢI sau DESPRE PROFY, SCRY ŞI SY sau HIPPOCAMPUS sau....Apologia-jurnal-de catedră are câteva fire roşii. Unul este „un Peşte frumos, intact, Hippocampus, din cei pe cale de dispariţie. Peşte străin printre speciile de peşti, precum poezia printre speciile comunicării”. Altul ar fi dezbaterea şi hărmălaia din subsol, preluată din Ţiganiada lui Budai-Deleanu. Aici îi vom avea drept comentatori pe Erudiţian, Cinefilos, Muzikfilos, Miss Marple, SfăRîmaru, Pitru Merea etc. Apoi o puzderie de trimiteri la şi de citate din texte de melodii, replici din filme şi poeţi, prozatori, critici. Un bric-à-brac cu marfă de primă mână, însă aşa de scumpă, încât cel mai adesea te mulţumeşti cu privirea în vitrină, en passant. M-am amuzat un timp chestionându-mi amicii într-ale literaturii (noi) cu privire la masivul tom produs de Simona Popescu. Invariabil, discuţia începea bine, dar sfârşea abrupt, întrucât nimeni nu citise integral obiectul discuţiei. Şi nu era vorba de profani!

Deci scriu despre jurnalul de catedră al profesoarei de la Literele bucureştene, în care ea se războieşte cu comoditatea mentală a studenţilor săi, cu frigiditatea academică şi încearcă să apere poezia la modul original, într-o vreme în care lumea nu mai vrea „nici măcar” proză de bună calitate, darmite...Cu cât Profy se îndârjeşte să le ofere citate relevante din poezia tuturor timpurilor şi locurilor, cu atât studenţii dezvoltă „Marea Apărare numită Indiferenţă (un fel de rigor mortis la vii)”. Şi într-adevăr, la un moment dat cartea devine un pot-pourri de citate, încât poate fi citită şi ca un soi hibridizat de antologie. Şuvoul de erudiţie e completat de îndemnuri în footnote: „Caută Henri Atlan. E mişto”.

Fiindcă Profy e dublată de Scry, adică de un ego creator, ea perorează împotriva tipului de univers care „schimbă Floarea de Colţ în Furaj”, împotriva „esteticăţeilor”. Tristeţea vieţuirii într-o lume terre-à-terre e machiată cu o ironie sclipitoare: „Aşa vine sfârşitul lumii. Nu cu pocnet, ci cu o antologie de poezie contemporană din poieţii buzoieni”. Aici e de căutat şi farmecul acestui pseudoeseu/pseudopoem: în verva intelectuală şi în tomul colocvial, de multe ori demiargotic. Memento vivere!, unul dintre motourile volumului, este adresat atât poeţilor, cât şi cititorilor (am văzut că proştii au fost carbonizaţi la începuturi). Pentru că, iată, la vederea dezinteresului pentru artă, Profy trebuie să-şi momească dezamăgitul organ al gândirii: „cuţu-cuţu-creieruţu”. Pentru că Demonilă din interior ar vrea să abandoneze „gândirea-Bucurie”, motivându-şi pasivitatea prin versurile lui E. Pound: „Virgina lor stupiditate e atât de neispititoare”. Egoul triadic este completat de Sy: „Ideea e că Scry era Nimeni în absenţa lu’ Sy. Scry nu era decât un fel de translator (şi-un fel de mamă). Sy e mută ca un pietroi”.

Având ca punct de plecare A Defence of Poetry a lui Shelley, autoarea încearcă să apere şi ea poezia din perspectiva unui avocat postmodern. Căci însuşi Novalis spusese: „Orice carte folositoare trebuie să fie măcar intens aliată. În stare pură, metalul nobil nu poate fi pus în circulaţie”. Chiar şi acumulând cantităţi înspăimântătoare de citate underground ori doar nonconformiste, cartea rămâne tot una elitistă. Un deliciu – pentru mine -, o mare bătaie de cap pentru cei cu ochiul mai nerăbdător. Strategia este următoarea: pe de o parte poeticul trebuie dat jos din pod şi aliat cu lyrics din Linkin Park, Beatles, Jim Morrison, Nirvana etc, pe de altă parte cei care taie şi spânzură în cultură se cuvine să fie reciclaţi. Oricum, este nevoie de o abordare mai relaxată, mai flexibilă a culturalului. Este mai ales ceea ce simte Sy, partea cea mai intuitivă „din celelelalte simonităţi”. Am putea să nu fim de acord, realişti menţinându-ne?

Aşa cum Frida Khalo îşi intitulează un autoportret Las Dos Fridas, aşa şi Simonei Popescu îi place să vorbească de Las Tres Simonas. Cele trei Simone alcătuiesc un conglomerat intelectual extrem de pretenţios, cu izbucniri pătimaşe: „Poezia nu-i...feng-shui./Nu face parte din sistemul relaxare-încordare”. Până la urmă nu ni se spune ce e poezia. Ştim doar că apologeta este o miratrix, o admiratoare a artei mari, care citează des din Impotriva poeţilor a lui W. Gombrowicz.

Cu paşi uşori, cartea devine o apologie a poeziei postmoderniste, dezbrăcate de figuri, de tropi. Aduse în sprijinul argumentaţiei sunt versurile lui Valéry Larbaud: „Sătul de cuvinte! Sătul de fraze! O, viaţă reală,/Fără artă şi fără metafore, fii a mea!” (Muzică după lectură). Este doar un deziderat, întrucât autenticitatea brută o agasează pe autoare, care-mi lasă impresia că, pe lângă criticii literari, nu-i are în graţii nici pe poeţii douămiiişti, reinventatori ai beat-ului pe tărâm decebalo-traianic. Deci nici underground-ul dus până în pânzele albe, dar nici excesul de respectabilitate. Pledoarie pentru o poezie-viaţă. Un fel de Dao al bunului-simţ, al adresării simple, directe. Încă de la Ezra Pound se cunoaşte travaliul necesar obţinerii simplităţii: „poezia trebuie scrisă la fel de bine ca proza”.

Întrebându-se la modul retoric la ce e bună poezia, autoarea inserează în paginile cărţii un megasondaj de opinie. Răspunsurile sunt diverse, amuzante şi nu neapărat favorabile poeziei contemporane. Dar, având în minte avertismentul lui Yeats, cum că „frumuseţea e anevoioasă”, scriitoarea se străduieşte, cel puţin, să aducă în faţa discipolilor arta vie, nu cea osificată în manuale. Sfătuindu-l rilkean pe tânărul poet, Simona Popescu citează dintr-o „inscripţie pe o tanti” şi găseşte punctele forte ale poeziei în comparaţie cu filmul, muzica, distracţia în general.

Practicând acest „minimalism la maxim” sau maximalism la minim, erudita autoare arată că ştie să se relaxeze, să intre pe sub pielea tinerilor nedumeriţi în faţa poeziei. Propunerea Kukluxcunoaşterii şi a citatelor din D. Gorzo („Artă pentru artă, ochi pentru ochi”), ridiculizarea kriticuşilor ce proclamă moartea poeziei şi ieremiadele despre truda la „Fabrica Universitară. Distanţă zadarnică între mine şi mine”, fac ca scriitura aceasta să fie una simpatică, rafinată dar vie.

În căutarea pietrei poeticale, autoarea îl parafrazează şi pe Walt Whitman, considerând că „dacă un mare cititor nu e, nimic nu e” ori îl citează pe Novalis: „adevăratul cititor este un autor EXTINS”. Carevasăzică, o apărare a poeziei dar şi un început de modelare a cititorului avizat, perspicace. Exact acest didacticism se luptă Simona Popescu să-l deghizeze prin limbajul în blugi şi citările năstruşnice. Adăugând mereu în subsol încă „ceva pentru tantişinenea” şi întrebuinţând părerile studenţilor despre poezie ca la un atelier de scriere creativă, în sensul obţinerii „cadavrului delicios”, autoarea se întrece cu măsura şi scrierea tinde spre infinit. Lucrările sau operaţiunile în verde la viţa de vie, compuse din plivitul lăstarilor, ciupitul, copilitul, legatul lăstarilor, copcitul, cârnitul, tăierea inelară, desfrunzitul, împungirea ciorchinilor şi scurtarea vârfurilor inflorescenţelor îşi au şi ele timpul lor. Altminteri, din utile devin toxice. Chestie de autolimitare şi de luare în consideraţie ŞI a nervilor cititorilor nestudenţi. Altminteri, se întâmplă exact lucrul cu privire la care avertizează Simona Popescu: „Huruitul Maşinii Justificatoare mi-a asurzit/inima!”