Pianista, beatnikul şi submarinul drogat

Ca să ierţi un submarin el trebuie să fie la fel de frumos fasonat ca un ou de Carl Fabergé, ori silenţios şi puternic ca un rechin-ciocan. Submarinul iertat, Editura Brumar, 2007, construit cu migală de Ruxandra Cesereanu şi Andrei Codrescu, prin schimb electronic de piese, face parte din prima categorie, cea a artefactelor artistice bogate în detalii de o exuberantă frumuseţe.
Dacă ar fi vorba doar de frumuseţi exuberante, Submarinul nu s-ar fi mântuit în veci. Există însă şi fapte bune suplimentare, care îl absolvă de toate vagabondările erudite: fantezia, umorul, aluzia pişcătoare, pregnanţa detaliului. Deşi lucrat la patru mâini, mega-poemul se dovedeşte a fi destul de unitar, de multe ori fiind imposibil de distins cine se află la periscop: beatnikul american cu mustaţă de Transylvania, sau pianista vrăjitoare şi delirantă.

Din manifestul delirionismului, citit pe blogul Ruxandrei Cesereanu, am priceput că ai nevoie de un submarin performant cu care să sondezi apele inconştientului. Din fericire, noua ei carte nu este atât de abisală încât să necesite lectura într-un performant costum de scafandru-bibliotecar. Probabil că acest fapt i se datorează şi mai recelui Andrei Codrescu. Oricum, porţiunile feminine ale scrierii excelează prin pitoresc şi îndrăzneli lexicale.

Delirionista se scufundă uşor, pe când partenerul ei are nevoie de stimulente pentru dereglarea lucidităţii: „de multă vreme am simţit nevoia să mă scobor într-un submarin scufundat/să mă înec în el de bunăvoie dar nu singură ci cu un alt idiot beat”. Sub semnul dezvăluitorului „iată”, se face ieşirea copilotului din abisul borgesian şi plonjarea în cel foşgăitor, plin de ameninţări, aşa cum îl văzuse şi Lautréamont: „unul murise în bibliotecă cu un raft dărâmat pe el/când se izbise submarinul de o materie dură şi gri/zeul plictiselii care umbla ca un nebun pe fundul mării”.

Iată începutul entuziast şi fotografiile rotitoare ale copiloţilor: „cei doi scafandri erau o pianistă zdruncinată şi un american miop şi beţivan/îngemănaţi pentru plonjări de mare adâncime/o pianistă cu părul din neverland şi un american cu mustaţă din transylvania/[...]/un neant new age cu cercel în ureche şi lanţuri de aur fin la glezne/[...]/ahoe submarinule iertat/către tine venim la un îndelung şi nemătăsos scufundat”. „Deliraţi, deliranţi”, cei doi ies din veşmintele academice, cu guler şi manşete carteziene, şi se lasă duşi de valul închipuirii: „pianista şi americanul aveau creierul scrum/că abuzau de delir ca nişte violatori de mescalină”.

În versuri lungi, sugerând osatura alexandrinilor, sunt revelate bogăţiile suprarealiste ale unui ocean ce evocă hăurile bântuite de spiritul lui Maldoror: „puterile lor mari vor fi schimbătoare că-şi pot lungi mâinile/şi-şi pot adăuga organe vii de făpturi acvatice terestre şi îngereşti/pene de corb sfârcuri de căprioare erecţii de minotauri ochi de stridii”.

Curând iese la iveală scandalul aventurii, însoţirea nepermisă, adulterină, dintre delir şi raţiune: „ştiu că sună nechibzuit dar într-o zi submarinul s-a dus la spovedanie/iertare iertare a scâncit el ca un nou-născut”. Contaminat este şi vehiculul-ispită. Se ridică problema iertării şi departe suntem de suprarealism, onirism sau orice altă formă de evazionism: „americanul trăgea de mustaţa lui ca de un cordon ombilical/pianista îşi răsucea părul ca pe un faraon în spital/şi amândoi haleluiau pe un soi de muzică rock topită de ocean”. Tentaţia barocă persistă, de neînvins, în formă ca şi în fond, oricât de dinamic ar fi mijlocul de croazieră în adâncuri: „un glonţ de lumină fără ferestre şi fără uşi închis în esenţa lui cilindrică”. Exploratorii suferă de o formă de panteism cronic şi e greu să le prescrii o medicamentaţie izbăvitoare: „unul în cămaşă de noapte violetă cu cosiţe panteiste împletite strâmt/cu o tarantulă catifelată agăţată de un lănţişor de aur între sâni/[...]/celălalt un panteist convins cu pan tatuat pe burtă”.

Aşa că nu au decât să ispăşească de-a lungul şi de-a adâncul acestei lumi à rebours, pe care încă o străbat cu încântare: „ehei transylvania de pe fundul oceanului era o răzmeriţă de culori şi forme/[...]/un cocteil suprem licoros cu efect de hiperbolic mac”. Lichidul amniotic nu putea fi explorat decât cu un instrument în mare şi continuă vervă. Explorarea nu este chiar o mise en abîme, ci o fecundare cu supurări, o îmbogăţire a lucrului-în-sine cu zorzoane sinstezice. Mi se pare mie sau, din fericire, ţâşnim din abisul psihedelic şi, bâldâbâc, penetrăm abisurile carnavaleşti? „Am examinat submarinul noaptea trecută când tu dormeai şi am descoperit/că nu-i compus din năzuinţa unui popor cum credeam şi nici din metal nou/forjat în cazanul alchimic al unei întreprinderi secrete de babe imortale/cu mare mirare am descoperit că nu a fost produs nici din scrumul pipelor/domnilor freud deleuze şi magritte şi nici măcar de jules verne sau nemo/i-am examinat atent solzii de peşte acoperind pilelea fină dedesubt/am ras un petec cu briceagul şi am găsit sub piele nişte cuvinte şlefuite/tăiate într-o marmură roză dar caldă fiindcă era şi ea un fel de piele/şi sub această piele marmoreală am găsit încă o piele moale care se întărea/când şopteam cuvintele şlefuite pe care le-am citit cu vârful degetelor/şi cu cât mai mult exploram suprafaţa submarinului deveneam convins/că era un phalus alungat pe fundul mării de o dragoste vinovată/care-şi construise o vilă solară la suprafaţă dar noaptea râvnea la iubitul/ei din adâncuri şi visa valurile în care-l înmormântase ea însăşi/şi voia să se scufunde în adâncimi în el ca să devină sămânţa născută”.

Carevasăzică avem un submarin-palimpsest ca un zeu falic: „era numai un phalus inocent şi orb” şi doi manipulanţi în stare de semitransă, căci le rămâne destulă luciditate pentru a face apel la cultura lor muzicală sau literară: „noaptea umbla somnambulă pe suprafaţa submarinului/şi crezând că acesta e un pian cânta la el chopin dar şi keith jarrett/puţin rahmaninov şi alţi muzicanţi care ţineau straşnic la beţie”.

Aici trebuie să pomenesc cu entuziasm de prefaţa lui Mircea Cărtărescu – unul dintre puţinele texte cu adevărat bărbăteşti ale acestui autor în general delicat sau abstrus. Poate că în cazul de faţă se manifestă prea bărbăteşte, văzând în colaborarea celor doi scriitori un soi de copulaţie barochistă. Că avem de-a face cu un text curgând în volute şi spirale largi e clar. Însă copulaţia efervescentă trebuie luată cum grano salis, ca o păcăleală postmodernă, aşa cum ne indică şi una dintre vocile auctoriale: „amerikanul ştia că pianista avea sex de înger/şi mai ştia că aripile ei aveau ochi mici cusuţi ca nişte unghii cu sclipici/ce nu ştia era că pianista nu râvnea vreun phalus impudicus/ci doar la propriul ei sex de înger halucina/şi sângera ca o vrednică bibliotecă acvatică/cărţile din pântecul ei erau de aceea podoabele unor suflete înviate”. Şi desenele naive şi fruste ale lui Radu Chio tind să încurajeze o interpretare nimfomană, deşi umorul subiacent le izbăveşte de orice îngustime freudiană.

Irepresibil este instinctul ludic, manifestat pe deplin numai în pântecele submarinului: „fiindcă americanul avea în el un gol de meteorit/s-ar fi jucat cu orice şi cu păpuşi gonflabile şi cu maşinuţe/şi cu papagali stridenţi şi cu duhul sfânt şi cu gărgăriţe în picăţele şi carouri”. Până la urmă, pântecosul submersibil este o sculă falstaffiană care trebuie cufundată în ea însăşi: „aşa ţi-a cântat pianista când îţi lipea zdrenţele şi te-ncercuia cu betelie de fier/eşti un butoi răsfăţat un capriciu mă încânţi fără să-ţi admir forma/a venit vremea ca şi submarinul să vorbească puţin/întrucât deşi nu avea limbă şi gură/era telepat şi schizofrenizat măcar pe sfert ori chiar ventriloc/era un retor ratat şi un călugăr siderat de cei doi călători ai săi”. Pentru că suprafaţa este teritoriul părelnic al Mayei - „daţi fuga singuri în lumea de afară sănătoasă şi zemoasă/şi bateţi-o-n cuie ca să fiţi siguri că viaţa nu este doar mieroasă/ci şi-a rupt linţoliile şi voalul de foarte ipocrită mireasă” – realitatea trebuie combătută cu ajutorul sub-realităţii. Iată de ce, dintre prototipurile culturale de submarine, se cuvine ales cel mai subtil: „sunt cunoscute patru clase majore/cele care se strecoară sub ape cu soarta lumii încuiată în rachete apocaliptice/cu alfabetele chirilice şi latine ale vieţii de pe pământ/scrijelite pe piele/ele-s umplute cu tăcere ca un burduf cu cianură/[...]/alte submarine sunt cele de genul nemo pline de cărturari sfioşi/”. Chiar şi aşa, vehiculul mai suportă o re-subtilizare din partea pianistei, până din el nu mai rămâne decât plauzibilitatea imaculată: „de ce avea nevoie de absolvire fiindcă era nevoie de un submarin nuclear reciclat/într-un phalus naufragiat pe care un golan a scrijelit/pula tare nu cere iertare/şi fiind găsit în acest hal de pianistă a fost restaurat cu tandreţe/şi relansat în mare să obţină iertare până la eventuala sa urcare în cer”.

Acum ne dăm seama cât de relativă este categoria scandalosului pentru colindătorii dorinţelor lichide: „submarinul era jurnalul ei de vise relativ scandaloase”. Scandalul ţâşneşte de acolo de unde te aştepţi mai puţin şi poartă însemne fetişiste: „dar cine ar putea pricepe lucrurile acestea/cine altcineva decât dumnezeu cu urechile lui blege şi cu limba de animal”. De fapt, totul este o joacă, o dezlănţuire („ala bala portocala între noi n-ajunge smoala/[...]/dar de ce n-ai învăţat fiindc-am fost la bal mascat/[...]/ursul koala uită boala şi pantera joacă zaruri”), tolerată buniceşte de submarin: „iar submarinul doarme toată ziua fumând chiştoace în ceaţă”.

Dar de la năstruşnicele benzi desenate se alunecă pâş-pâş spre credo literar şi viziuni poetice valpurgice: „în viaţa mea în poezie s-au întâmplat două mutaţii vizibile/ziua când am crezut că-s pasăre şi ziua când am devenit delfin/cu păsările m-am înţeles bine fiindcă zburam în sensul opus/îmi plăceau penele şi libertatea dar aveam alte interese/în perioada păsărească m-a interesat enorm fericirea//pentru că normal ca tot omul fusesem om înainte de a fi pasăre/copil mai precis foarte nefericit născut într-un oraş prăpădit/cu o istorie înfricoşătoare în care au ars vrăjitoare”.

Eu unul aşa înţeleg voiajul în falusul purificat şi resemantizat: o arteziană de arte poetice, irizată de lumina proiectoarelor, dar exactă în intenţie. Destăinuirile meşteşugului vorbesc de la sine: „viaţa mi-a devenit o luptă darwinistă împotriva maşinilor de cuvinte”; „apoi a venit t. s. eliot care mi-a făcut viaţa zob”; „fii reală nu fi boreală”. Submarinul alunecă cu graţie si datorită evadării din schemele strâmte ale punctuaţiei. Ar mai fi multe de spus, însă, pe scurt, din scufundarea fără întoarcere, literatura română s-a ales cu o bijuterie stranie şi nărăvaşă.