Meseria de victimă

Când îşi construieşte o lume pe placul inimii, o harmonia praestabilita, Serban Axinte nu o face după planuri solomonice. O lume aşezată, adâncă, dar nu abisală, surprinzătoare pe alocuri, dar nu şocantă.
Interesant cum un cercetător serios reuşeşte să se îndepărteze de mode fără a deveni clasicizant. Deşi publicat la Editura Vinea în 2006, volumul Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut nu are nimic în comun cu posibila generaţie 2000+. Există doar atingeri pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale, cu scriitura douămiistă şi cu ce a venit după ea. Poetul se vrea însă a fi el însuşi, ceea ce nu e chiar aşa de uşor de înfăptuit. Tangenţe mai evidente pot fi găsite cu poezia chill-out, în sensul cultivării manierei minimaliste şi intimiste. Fiind un autor cu lecturi solide prin însăşi natura meseriei, Serban Axinte ştie totuşi să evite o manieră perdantă şi îşi propune să arunce momeala poetică mai ales în mainstream. Nu cuvinte tari, nu situaţii uimitoare, o atmosferă uşor melancolică, fără patetisme, muzicalitate a frazei şi un lexic comun, nepretenţios. După cum se vede, arme convenţionale, nici măcar ultimul răcnet, mânuite însă cu o tehnică ireproşabilă. Un soldat care vrea să cucerească reduta lirică simplu, bărbăteşte, fără trucuri, lăudăroşenii sau milogeli.

Mai întâi, perspectiva este cea a lui Xavier de Maistre, cel din Voyage autour de ma chambre, mai puţin erudiţia aceluia. Ironia îndeamnă la o lectură pe dos: „plec într-o călătorie/prin apartamentul părinţilor mei,/fumez ţigări autohtone,/beau un singur pahar de tărie,/repar instalaţia sanitară din garsonieră,/repar şi aparatele elctrocasnice,/plec iar în călătorie,/mă întorc fără pâine,/nu mă plictisesc în faţa televizorului;//gata, frate, gata, ţi-a ieşit ce ai vrut” (lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut I). Lumea pe care ţi-o doreşti iese câteodată al naibii de prost: „să iau forma vasului/în care scuip dimineaţa şi seara/tot răul din mine” (lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut II). Pe lângă asta, distopia poetică se mai propune şi în rolul de model: „de la mine din balcon veghează de mai multe mii de ani/farul de la capătul lumii” (lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut II). Ieşirea din înghesuiala cuibului, a alveolei deprimante, are loc cu icnete: „ieşi repede din casă,/îţi lipeşti urechea de pământ;/te subţiezi, te umfli,/te arunci în faţa unui vehicul ciudat/despre care ştii doar că nu te poate strivi în întregime,//toţi să te recunoască, toţi să te regrete” (lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut III). Trecând lumea printr-un tub (numele unui ciclu poetic), cel care serbează invazia banalului oprimant înjură printre dinţi şi învârte un dans al cârtiţei: „un scuipat de la tine e mană cerească,/rămâne singurul fluid vital/ce poate ţine locul/întregului sistem circulator”.

Paradisul anunţat în titlul volumul apare a fi unul subteran, cu regim penitenciar: „lumea e într-adevăr la picioarele mele,/nu mai aştept decât să vină cineva şi să-mi/profaneze mormântul/ca să pot ieşi de acolo” (ca să pot ieşi de acolo). Asemeni sorescianului Iona, omul acestor poezii trece dintr-o burtă într-alta ajutându-se de cuţitul visului: „eu să visez că-l pot ridica/pe dumnezeu deasupra capului,/tu să-ţi închipui/că mă poţi ţine de mână” (burta de peşte). Atât de bine i-a ieşit lumea, încât alunecă în utopie, murind şi înviind în cadenţă cvasi-expresionistă: „prin verigile împletite din iarbă//văd soarele ascuns în pături ude./cei câţiva meteoriţi/îmi vor lumina faţa de mort tânăr” (tot ceea ce se poate vedea de aici). În aşteptarea solului divin bill gates, zice făcătorul de lumi casnice, chinuite, oricine poate să mă fotografieze şi să-mi ia interviuri.

Treptat, ironia devine amară, asumându-şi deghizări suprarealiste, bogate în spectaculos: „viaţa e frumoasă/-avem un spânzurat în casă-/iată, a început să facă tumbe prin aer,/se miră sincer de ceea ce i se întâmplă//am cheia sub pernă;/putem merge liniştiţi la culcare în fiecare dimineaţă” (să mergem liniştiţi la culcare). Personal, cred că aici rezidă punctul de atracţie al acestei poezii: tristeţea şi melancolia drapate de un rictus ce nu transmite nici dispreţ, nici infatuări intelectuale ori moliciuni celulitice. Glasul cărţii nu este violent, teribilist, ci obosit, pe alocuri distins sau pus pe bruftuluieli amuzate. Frica de patetic nu permite excesele, imaginile sunt clare şi derulate cu repeziciune: „plâng,/pietrele din caldarâm încep să răspândească lumina/să-ţi dea de ştire că peste foarte puţin timp/însăşi pielea mea va răspândi lumină.//încep să râd, sunt liber/scot viermele din cocon” [cercul incandescent, muntele (novecento)]. Construit ca un tot unitar, volumul conţine şi pietre de interval, menite doar să susţină arhitectura întregului. Se poate vorbi de o expresivitate compactă. Nu se caută efecte speciale la nivelul fiecărui brâu de „cărămizi”. Bucăţile albe, lipsite de o individualitate evidentă, reuşesc, totuşi, să nu lase impresia de umplutură.

Integral citabilă este cele patru scânduri,. Ciudată e gesticulaţia poemelor lui Serban Axinte: sunt ori aproape invizibile ori remarcabile. Un joc de tip basorelief, o notaţie muzicală cu efect de continuum, ca în simfoniile lui Gustav Mahler: „mă gândesc acum la tine/după ce am luat 10 piracetam/cu o singură gură de apă.//eşti atât de cochetă,/cele patru scînduri îţi stau lipite de piele;//ultimul tău amant/a încrustat pe ele doar numele meu”. Un adagio închinat morţii este această poezie cu atât mai tristă cu cât este pusă pe şotii: „cum vrei să mori dacă nu închizi ochii,/trebuie să priveşti adânc în tine,/atât de adânc/încât să ţi se facă rău,/să vomiţi prelung şi să rămâi cu faţa în sus” (cu faţa în sus). Dulcele stil nou se revelează în maniera aparent facilă şi în muzicalitatea declarată, iar nu în conţinutul aspru, povestind despre imposibilitatea comunicării, despre înţepenirea în singurătate: „linia morţii e între noi,/un zid scurt,/foarte mult pământ între degete;//ştii că nu vin spre tine,/dar îmi spui să nu vin;//eu stau aici,/stau foarte bine aici/şi beau un pahar imaginar/de tărie;//ştii că liniile dintre oameni/sunt ca nişte tuburi/în care putem găsi, la fiecare pas,/câte un schelet de bărbat ghemuit” (schelet de bărbat ghemuit).

Când ţâşneşte la suprafaţa textului, revolta nu se manifestă violent, ci aduce a lehamite: „nu vreau decât să înjur,/dar nu am talent,/ar trebui să mă iniţieze cineva;//dar pot să vomit fără profesor/prelung, în rafale,/pot să vomit de plăcere, cu optimism;//asta-mi iese” (ori de câte ori cineva îşi va pune capăt zilelor în faţa mea). Aici e depistabilă diferenţa faţă de douămiiştii autentici, care se plâng, înjură, ameninţă cu o îndârjire genuin femeiască. Nu numai că nu se plânge, dar poetul acesta chiar închină un întreg ciclu celui care îl faultează decisiv: cântec de leagăn pentru asasinul meu. De bună seamă, Laios este încercat de o frică tandră faţă de Oedipul in statu nascendi: „vine pentru că i-am spus noi să vină,/vine!/aşadar.../scoate cărţile din raft, alintă fiecare pagină,/lipeşte-ţi de burtă/cel mai frumos poem scris de mine//el vine,/are unghiile deja tăiate şi foarte mult păr pe cap//-se pregăteşte de olimpiadă” (atletul amniotic). Competiţia e acerbă, fiul îşi detronează tatăl de cum s-a născut, dar viitoarea victimă îşi face datoria paternală cu devotament comic: „îi dau asasinului meu un pahar de lapte praf,/îi proptesc o suzetă în gură,/el gângureşte mulţumit,/mă urmăreşte cu privirea prin cameră” (le chant de mon assassin).

Mesajul de final e profetic la modul nou-testamentar – blând şi sfătos: „amin, amin vă spun vouă,/eu sunt cel care veghează ca trupurile voastre/să nu piardă mirosul de sân plin cu lapte;/amin, amin vă mai spun: toate visele voastre se vor împlini/dacă veţi găsi în voi puterea/de a vă lăsa/uşor, uşor asfixiaţi sub aripa cerului” (mirosul de sân plin cu lapte). În felul acesta, Serban Axinte reuşeşte să revalorifice situaţii şi lexeme de mult devenite riscante în poezie. Îl percep ca pe un poet tânăr, maturizat peste aşteptări, bătând la porţile sapienţei. Un poet care şi-a adjudecat domeniul familial şi paternal ca pe unicul refugiu posibil în faţa eşecului nostru ca specie. Refugiu fragil şi acesta. Ceva atât de nou iscat parcă din vechiturile din pod.