Cum să faci din menghină bici

Svetlanei Cârstean îi prieşte poeticitatea, literaritatea. Când iese din arealul metaforei, scrisul ei riscă să devină neinteresant. Oricum, Cartea muncitorului sau floarea de menghină (Cartea românească, 2008), este un volum mărturie.
După poetica impreciziei, practicată de Vlad Moldovan, editura s-a orientat către condeie mature, înclinate spre poezia epică. Svetlana Cârstean deschide seria continuată cu Marius Oprea şi Radu Andriescu.

Poezia epică are avantajele ei. Dacă mai mizează şi pe literalitate, evitând ambuteiajele stilistice, atunci poate chiar fi captivantă şi modernă. Vers alb şi comunicare firească. Condiţia de posibilitate a fericirii, adică a seducerii cititorului, este, în cazul acesta, experienţa de viaţă bogată şi capacitatea de a o reflecta în scris. Svetlana Cârstean povesteşte despre epoca atelierelor mecanice în care liceenii din timpul comunismului îşi făceau veacul tinzând asimptotic spre îndeplinirea planului. Cum am fost şi eu o victimă a perioadei respective, chiar m-a incitat „subiectul” cărţii. În fond, autoarea practică reducţia fenomenologică. Atelierul este pus între paranteze şi separat de restul lumii. Atenţia se focalizează pe detalii, maniera relatării este minimalistă, cu interludii lirice. Este şi partea cea mai reuşită a volumului. Celelalte compartimente: Cartea părinţilor sau „Sunt cuminte, promit”, Cartea iubirii sau Akihito şi Cartea singurătăţii sau Do you yahoo? nu m-au convins. Lumea de seră a bancurilor de lucru, însă, este remarcabilă prin insolitul ei literar. Notabile sunt şi constructele metaforice, unele chiar excepţionale. Punctul forte al scriitoarei este prelucrarea feerică a unui cotidian tern; punctul moale este lipsa de apetit pentru spectaculos, miopia în ce priveşte tragicul, ciudatul, absurdul. De asta spuneam că Svetlana Cârstean este o poetă de forţă mai ales în asamblarea figurilor de stil.

Retrospectiva este mereu actualizată, cel puţin ca intenţie: „Stau călare/pe locul dintre ziua de ieri şi ziua de mâine” (Insomnia). Sloganul „Bună dimineaţa, muncitori!”, atestă un început de simţ al umorului, abandonat de interpretarea melancolic-liricizată a tablourilor de pe pereţii memoriei: „Pe lemnul învechit, cu vopseaua verde sărită din loc în loc, înfloreau menghinele, acestea tot verzi./Menghină, floare de banc!” (Ora 6 dimineaţa). Stahanovismul declarativ este dezamorsat prin adaptarea lui Oblomov drept muză. Bineînţeles că poeta nu are în vedere critica unui regim, dar nu pot să nu forţez apropierea de poezia Magdei Cârneci. Diferenţa este între politicul implicat şi cel etalat. În forme evidente sau pletoric-stilistice, politicul este prezent în poezie, contrazicînd opinia de tinereţe a lui Maiorescu. Reuşita Svetlanei Cârstean este resemnificarea unui simbol al constrângerii. Menghina, pat al lui Procust, înfloreşte: „In gazonul verde al bancului de lucru înfloreşte floarea aceasta de un verde intens” [Chemare (Ce aude uneori Oblomov)]. E un fel de a ierta un trecut băgat cu forţa într-o salopetă unsuroasă; de a-l ierta prin estetizare.

Svetlana Cârstean este o mântuitoare. Cred că numai în felul acesta religiozitatea, ca numinos, poate supravieţui în poezia de valoare. Cum am spus deja, celelalte cicluri ale cărţii pălesc pe lângă descântecul până la înflorire al menghinei. Croşetarea din „aţe mici” a vieţii casnice nu reuşeşte decât un goblen palid. Duelurile postpuberale cu colegele de clasă sunt tăioase, cu simţ al observaţiei acut şi umor fin. Este o linie de urmat pe viitor. În felul acesta, s-ar mai muta obiectivul fixat pe un anumit cadru, tehnică fericită aici, dar imposibil de reluat. Poezia aceasta reuşeşte ce nu au reuşit filmele de după Revoluţie: să recompună atmosfera în care trăiau adolescenţii ori măcar un fragment din ea. Şi, în loc de concluzie, mă întreb dacă nu-şi face şi ea planuri pentru un roman, aşa cum e la modă acum printre poete...