Departe de lumea înlănţuită, între Barbizon şi Cobiliţa

După volumul de poezie Carte vie (2003), în care erau de urmărit răbufnirile romantic-vegetale, în sensul de străpungere a conturului (v. Edgar Papu), Vasile Dan revine cu Inima sună undeva sus, Editura Amon, Budapesta, 2006.
Este, de fapt, un volum bilingv, varianta maghiară fiind realizată de Gaál Áron. Există, aşadar, şi un titlu maghiar: A sziv valahol fenn dobog. Cartea este o selecţie din trei volume de anterioare: Arbore genealogic (1981), Pielea poetului (2000) şi amintita Carte vie. Se poate vorbi, carevasăzică, de un volum reprezentativ pentru creaţia optzecistului arădean.

Un prim ciclu se numeşte Muza în noiembrie şi conţine o poezie scurtă, condensată şi aplecată asupra ingenuităţii cosmosului mic: „Mâinile înspumate,/asemeni crengilor primăvara,/atârnă din somn,/pecum corniţele melcului inocent,/precum antenele melcului inocent” (Interregnuri). Şi Cap sculptat practică devierea de la axa principală a „tabloului”, urmărind semnificaţia ascunsă a marginalului: „într-un colţ, într-un ungher umil al curţii interioare de flori/stătea decapitat, desăvârşit integrat în mediu:/în jur boschete lemnoase/de trandafiri, arse de ger,/în care se sfâşia mătasea/unei Luni de iarnă etherice./Stelele aruncau nişte ochi/cereşti/şi paşii tăi asurzitori (parcă în memorie)/scârţâit de zăpadă.//Cum a ajuns acolo? te întrebi.../Fiindcă ce reprezintă el,/descoperi acum cu uimire”. Oarecum atipică pentru generaţia ’80 această poetică a detaliului relevant. Retoricii i s-a tăiat gâtul, spectacolul este decent, fără focuri de artificii. Tot aşa, sunt evitate abstracţiunile şi filosofarea etalată. Ca în poezia lui Romulus Bucur, are loc o translare a sensurilor adânci între obiecte concrete şi gesturi precise. Cu diferenţa că lui Vasile Dan îi place să poetizeze en plein air, să observe fiinţele în mişcare şi obiectele dispuse în perimetre generoase.

Un alt filon al acestor poeme de tinereţe este ermetismul barbian comprimat până la dimensiunile şi sclipirile unui haiku: „Dimineaţa într-un ou Cerul,/iar vremea o pasăre cântătoare/pe care, din când în când, o asculţi” (Panta rhei). Eforturile de a găsi un corp pentru o muză autumnală au ca efect o dramatizare, o punere în scenă în genul lui Emil Botta. Acolo, în Intunecatul april, Craiul amurg făcea ravagii sângeroase; aici doar înscenarea este identică, substanţa fiind blagiană: „Ascultă: unghia creşte, creşte în carne/ca o vâslă în apă.//Pasărea înroşind pereţii crepusculului./Femeia, neştiutoare, albind cămaşa bărbatului/în acest acid matinal” (Intotdeauna un aşternut). Evident o poetică retro, a sensurilor grave, modernizată însă de expresia simplă şi de colecţionarea gesturilor aparent mărunte: „Dar/în faţa casei nu mai ardea nici o piatră, ci doar o Alee/din mozaic alb-negru, ca o tablă de şah, pe care,/cu câtă sfiiciune,/îţi inviţi acum musafirul” (Reverie acasă).

Vasile Dan nu este un poet al citadinului. El deplasează o sensibilitate orăşenească în cadru rural. Percepţia lui, filtrată de acumulările culturale, ridică peisajul la nivelul simbolului: „In spatele Grădinii era o apă plumburie,/peste ea nu sărea nimeni./Doar vântul îşi descărca/sacii umflaţi, din şosea,/din vişinii sângerii, în floare, ce petreceau/malul” (Grădina adormită).

Apropierea de Blaga se vede şi în sesizarea germenilor unei apocalipse expresioniste: „Intr-o grotă a aerului seara am văzut stârvul luminii.//Apoi o cruce cât o pasăre oprea vântul” (Poemul de la Cobiliţa). Poemele sunt calme, curate, în general cu o unică ieşire din cadenţă – suficient însă pentru a semnaliza ceva uluitor. Urmează reintrarea în cadenţă ori sfârşitul poemului: „Ajungi, pe neaşteptate, la locul ştiut./Te luminezi./De pe creştetul tău se scurge în şuvoi/o ploaie măruntă, rece şi deasă./Iţi place. Te răcoreşte. Te spală.//Cineva te strigă din spate/deşi tu îl vezi înainte” (Drumuri în cruce). Posibil ca tinerilor poeţi să li se pară prea gravă, prea încărcată de sugestii adânci această poezie. Noroc cu simplitatea scrierii care, fără să fie seacă, răscumpără artisticul şi-l mântuie la nivelul obişnuitului: „Locul unui foc stins/e mai rece decât orice/s-ar putea măsura/cu orice” (Oră).

Alt aspect caracteristic este înregistrarea sonurilor discontinui, a izbiturilor stranii ca absenţă. Lucrăm cu numere şi realităţi negative. Suntem în zodia lipsei: „Sângele tău nu mai lovea nisipul/trupului” Apare perspectiva reflectată, ca în oglindă. Ulteriorul se proiectează în anterior şi poetul observă strania translare spaţială ca şi cum ar fi un Ianus bifrons: „Uite/te văd înainte/fiindcă mă urmezi” (Inima sună undeva sus).

De la vederea simultană înainte-înapoi, se pătrunde pe tărâmul religiosului culturalizat. Descoperim aici un fel de auctor otiosus, care a dat legile facerii textului, după care s-a retras în cerurile înalte ale bibliotecii. Revine doar intermitent, pentru a înfiera nerespectarea legilor originalităţii: „Nu vă bate pe voi Dumnezeu?//In timp ce vorbea îşi arăta/gingiile goale/ca ale unui sugar.//Obrajii supţi.//Fruntea netedă/scăldată de broboane infime.//Nu vă bate pe voi Dumnezeu?/repetă în mână cu Biblia/pe care o arăta tuturor/ca pe o Lege/de Autor” (Legea de Autor). Un poet religios în sensul deplin al cuvântului nu vom găsi. Dar religiozitatea este disipată la toate nivelurile textului acesta unitar ca expresie şi mesaj. Apocalipticul stă să izbucnească la intersecţia litotei cu hiperbola: „Deasupra străzii,/peste ea,/în mijlocul ei,/de-a lungul ei,/posedând-o absolut,/apropiindu-se/o uriaşă pasăre neagră.//Şi acolo/un cântec subţire/jos/prin canal” (Ideea). Pendularea între minimal şi impozant, fentarea abstracţiunii exact când ea credea că a reuşit să infesteze textul, fac ca cititorul să nu abandoneze lectura în favoarea privirii cartierului de la balcon.

De ce mi-a plăcut volumul acesta? Pentru că nu exagerează, dar nici nu însiropează, nici nu şochează, nici nu dă lecţii. Un fel de nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mai că suntem în preajma mediocrităţii, ar mormăi cititorul ager. Tocmai aici este farmecul – să ştii să faci din aparenta mediocritas o aurea!

Şi iarăşi importantă este mereu prezenta polarizare care, în mod paradoxal, tensionează, dar şi relaxează: „Intr-o fântână săpată în sus/într-un nor de marmură/priveşti îndelung ca-n ochiul/unui copil” (Dis-de-dimineaţă). Bine stăpânite tehnicile climaxului şi anticlimaxului, ele asigură umanizarea unui mesaj elevat nu atât ca expresie, cât ca sens. Confesându-se, (destul de rar), poetul se „acuză” de profunzime: „Doamne tu ştii în mine sunt prăpăstii mai adânci decât în afara mea” (Mesa). Spun acuză, pentru că, deşi suportă greu superficialitatea lumii, el nu se revarsă în imprecaţie ori sarcasm, ci practică un evazionism inteligibil şi naturist. Cu alte cuvinte, Vasile Dan ecologizează lumirea pe care este forţat să o suporte. Răbufnirile şi dezamăgirea sunt îngropate în sine. Imaginile prind coloratura apocalipticii post-textualiste: „Sapă o groapă în întuneric./O iluminează o căptuşeşte pe dinăuntru/cu propria-i carne” (Omul alb). Căderea în sinele căptuşit cu carne, visceral, este rară. Chiar şi în ciclul intitulat Jurnal intim, găsim aceeaşi evadare în parabolicul extravilan. Uneori, relieful pare o recuzită teatrală, modelabilă după necesităţi: „creşte un deal în plină câmpie tocmai acum/precum cerul l-ai face sul/înaintea picioarelor tale” (peregrin). În acelaşi decor post-uman se consumă drame ale speciei, filmate în aşa fel încât senzaţionalul să se disipeze în sunete şi culori tandre, delicate: „un animal care plânge/iar lacrimile îi îngheaţă repede/împrăştiindu-se peste tot/pe frunze uscate/în iarba roşie, arsă/de frig” (un animal care plânge).

Dezavuarea poeticii stridenţei face ca expresionismul blagian să se topească, repede curgând de-a lungul unui scoc ce-l revarsă undeva între dealuri dintre care izbucnesc viituri odată la zece ani. În rest, pace, contemplaţie şi dibuiri pe verticală, între apogeu şi hipogeu.