Chestii serioase, nu talent

Rareori au poeţii o soartă fericită ca romancieri. Violeta Ion, cu Căluşarii (Vinea, 2008), a avut chiar una lamentabilă. Un mini-roman despre care nu s-a pomenit mai nimic, ca şi cum n-ar fi apărut. Volumul anterior, de poezii, Marta, se născuse sub o stea mult mai generoasă. Aşadar, să vedem ce motive are critica să fie atât de tăcută în unele cazuri, iar în altele să se dovedească extrem de gureşă.

Căluşarii e un amalgam de scurt-metraje, fără o linie epică bine precizată, însă deloc obositor. Proza este alertă, cu unghiuri ascuţite. Accentul cade pe înregistrările disparate ale realităţii prin simţuri. O fărâmă de behaviorism, o fărâmă de basm, alta de mizerabilism şi una de ludic, adesea cinic. Economie de mijloace şi bună stăpânire a tehnicii.
Un punct de plecare există, totuşi: „Mă întrebam mereu ce era cu sintagma asta, Epoca de aur?” După care se derulează minipovestirile. În Călătoria cu personalul sunt trecuţi în revistă ţăranii aristocraţi şi inundaţiile din 2005-2006. Intrăm apoi Într-o cârciumă, la masa de biliard, într-un sat, unde atenţia naratoarei este furată de peisajul câmpenesc văzut...la televizorul suspendat într-un colţ. Perspectiva este mereu aceea a unui intelectual „cu camera în mână ca un lăutar pornit să cutreiere cârciumile cu acordeonul”. Camera nu este doar aparat de surprins imagini. Pe lângă reglarea luminozităţii şi focalizare, ea permite şi înregistrarea vocilor şi a zgomotelor de fond. Însă şi asta e doar o fentă. Ce contează este aranjarea scenelor la montaj şi, mai ales, verbele şi adjectivele percutante sau învechite. „In cârciuma aşezată ca un punct luminos se sleiesc pe scaune şi aruncă zarurile pe tabla de joc”. Am impresia că asist la un reportaj „holbat” despre o Românie aparent hidoasă, în realitate pitorească: „ştiu că am sprâncenele şi genele pârlite de nesomn, cu atenţia încontinuu trează să nu pierd niciun amănunt”. Urmează filmarea fabricilor şi a câinilor comunitari aruncaţi „în lagăr”, totul dres cu o înduioşare à la Jack London: „Acolo, în adâncul pădurii am să fug şi eu şi poate am să găsesc alinare lipind obrazul de un bot cald. Îi voi simţi mustăţile lungi şi dinţii umezi de la răsuflarea caldă pe gât”.
Sunt şi izbucniri mizerabiliste, dar nu ele dau tonul cărţii. Ţin mai mult de un fel de reglare a conturilor cu moda. Nu că autoarea ar fi o ipocrită pudibondă! Dar nu pricep cum face de reuşeşte să filmeze în România fără să se împiedece prea mult de vulgaritate şi prostie. Asta nu înseamnă că ochiul ei ar fi unul salonard. Nici pomeneală! Iată un exemplu de învârtoşare în linia lui Jordaens: „mâini grase cu palma lată învârtindu-se în jurul vreunui capăt de salam, degete răsfirând cordoanele de cârnaţi, bucăţi de brânză alunecând de pe tejghea în pungi mici, albe, de plastic”.
Şi totuşi, de la un tic nu se poate abţine prozatoarea. Anume citatele din autori faimoşi, venind ca un comentariu din off, deci nu din gura vreunui personaj. Dar de ce am vorbi despre personaje, când ele propriu-zis nu există? Violeta Ion, care scrie şi teatru, nu a fost deloc tentată să construiască un roman standard. Diferenţa între ea şi colegii de anturaj scriitoricesc – ca să nu aduc în discuţie alunecosul concept de generaţie – este că, deşi mulţi dintre ei scriu proză, iar nu roman cu intrigă şi personaje, ea nu adoptă un ton cinico-genialoid, nu mixează ieremiadele cu caterincǎ şi, în plus, nu dă senzaţia că şi-a scris cartea în pauza de masă, pe fugă.
Căluşarii este, în cele din urmă, un reportaj personalizat despre istoria recentă a României. Înainte de Revoluţie, Revoluţie şi post-Revoluţie. Radiografii de mare fineţe ale unor segmente sociale bazale. Poate abordarea este câteodată prea din avion, grijulie să evite tot ce ar putea fi prea dur sau zoios. Poate că, uneori, te opreşti în timpul lecturii şi te întrebi: quo vadis? Dar dacă avem în vedere un pariu la nivelul stilului şi al concepţiei, scriitoarea l-a câştigat cu siguranţă. Scriitura se încheagă ca o pastă bine frământată, derapările poeticeşti sunt rare. Nu atât o descriere a stării de lucruri dintr-o ţară tristă într-un anumit moment istoric, cât o dezamorsare a pitorescului şi a senzaţionalului printr-un stil curat, bazat pe brevitate şi proprietate a termenilor. Cu asemenea abilităţi, scriitoarea ar putea să transforme Las Vegas-ul în apa morţilor sau locul în care nu s-a întâmplat nimic şi nimeni nu s-ar supăra.
Şi atunci? De ce tăcerea criticii, când atâtea alte cărţi imperfecte stau la temelia unor recenzii furibunde? Eh, cum de ce? Păi trebuie să te decizi pentru o specie literară sau alta, apoi să începi să-ţi cauţi aliaţi. Ce, literatura e o chestie aşa, pe care o poţi lăsa pe seama talentului?