1. Cum se explică faptul că diagnosticarea maioresciană – nu tocmai exactă, dacă luăm în calcul instituţiile întemeiate de paşoptism – a devenit un stigmat cultural ce s-a acutizat în timp în loc să se atenueze? Dar dacă Maiorescu a exagerat şi a sosit momentul să-l corectăm? E adevărat că, la 1867, existau la noi doar „forme fără fond”? Oare nu paşoptiştii au fost primii reformatori, cel puţin în cultură?
Mi se pare cǎ Maiorescu este mai actual acum decât în vremea lui. În sensul cǎ formele fǎrǎ fond s-au înmulţit teribil şi nu mai sunt forme „naturale”, ci impuse. E limpede cǎ junimistul a avut o atitudine teribilistǎ la 1867. Insǎ metoda lui de diagnosticare este una remarcabilǎ mai cu seamǎ pentru viaţa unei societǎţi în ansamblul ei. În culturǎ, însǎ, lucrurile sunt mai nuanţate. Afirmaţiile de genul – asta e bun, genial! ǎstalalt e o prostie, mǎ demoralizeazǎ. Maiorescu a fost subiectiv în multe dintre afirmaţiile lui, dar de o subiectivitate necesarǎ, dacǎ pot spune aşa. In acelaşi timp, criticul a fost corectat de mult. În vremea lui, fondul îşi aştepta formele. A spune cǎ paşoptiştii au fost superficiali şi simpli imitatori semidocţi, e ca şi cum ai spune cǎ bonjuriştii nu au fost altceva decât nişte preţioase de-ale lui Molière, nişte melindrosas de-ale lui Lope de Vega. Mai corect ar fi sǎ vorbim despre actualitatea demersului sǎu la momentul de faţǎ. Or, dupǎ cvasi-hegemonia manolescianǎ, cred cǎ am avea nevoie de un Maiorescu într-o mulţime de domenii ale chinuitei societǎţi româneşti, mai puţin în culturǎ. În sfârşit se poate respira cultural într-o mie de feluri. Cât despre negarea generaţiilor anterioare, ne-am obişnuit deja cu ea. E o mişcare de scenǎ, de debut, care se atenueazǎ vertiginos pe parcurs.
2. De ce Ibrăileanu susţine că „spiritul critic” ar aparţine exclusiv moldovenilor? Se pare că, totuşi, muntenii sunt mai inovativi şi au un apetit al universalizării mai aplicat. Putem vorbi de o „geografie literară” care diferenţiază creativitatea provinciilor româneşti? Ce înseamnă, atunci, „spirit critic” şi sincronizare, dacă ne raportăm la originalitatea literaturii române?
„Geografia literarǎ” este prezentǎ în recepţia culturalǎ de sine a multor ţǎri. Se pare cǎ Taine încǎ trǎieşte şi-şi bagǎ coada în multe dintre aprecierile fǎcute de contemporanii noştri. De negat în totalitate, însǎ, nu pot s-o neg. Probabil cǎ moldovenii sunt mai critici, în sensul bǎşcǎliei, în timp ce muntenii înclinǎ spre caterincǎ. Dar asta ţine mai mult de diferenţa dintre urbe şi metropolǎ. Privitor la creativitate, însǎ, e aberant sǎ spunem cǎ unele provincii ar fi mai creatoare decât altele. Cǎ existǎ un specific al creativitǎţii, aici se mai poate discuta. Parcelarea, însǎ, este un parti-pris vulgar, limitat. Şi nu gǎsesc cǎ „spiritul critic” ar fi marca noastrǎ înregistratǎ. Din contrǎ, cred cǎ mai degrabǎ suntem un popor fudul, dar care, în realitate, suferǎ de complexe mari şi preia fǎrǎ multe remuşcǎri de la alţii. Şi mai avem o boalǎ, aceastǎ sincronizare anacronicǎ, fǎcutǎ tardiv. Mereu ne gândim sǎ respectǎm etapele, chit cǎ le ardem. Nu putem sǎri peste ele ca sǎ ajungem mai rapid la specificitatea noastrǎ actualǎ. Respectǎm totul à la carte şi, din cauza împleticirilor din istoria noastrǎ, suntem blestemaţi sǎ gonim mereu dupǎ prezent şi sǎ nu-l mai prindem decât atunci când el e deja muribund. Prea des ne uitǎm peste garduri şi prea puţin reuşim sǎ fim noi înşine. Ba pastişǎm beat-ul, ba noua şcoalǎ de prozǎ rusǎ. Un rezultat al acestei manii este sforţarea de a scrie mondial, de a fi cât mai traductibili, mai puţin locali, deci mai fǎrǎ culoare, fǎrǎ gust. Arhetipul nostru e Peter Schlemil, omul fǎrǎ umbrǎ.
3. Sicronismul lovinescian reprezintă doar o legitimare a atitudinii maioresciene sau, de fapt, continuăm să confundăm noţiunile? Nu cumva Lovinescu vorbeşte de altceva şi anume de procesul firesc al sincronizării? N-ar fi mai util să înlocuim sincronismul (static) cu sincronizarea (procesuală)?
Se ştie cǎ Maiorescu urmǎrea sincronizarea cu cultura germanǎ, formativǎ, cum considera Blaga. Ecuaţia esteticǎ a lui Lovinescu admitea mai multe necunoscute, mai multe formule. Dar eu sunt tentat sǎ mǎ gândesc mai curând la observaţia lui Paul Ricoeur, dupǎ care sincronia înglobeazǎ şi dominǎ diacronia. Cred cǎ a venit momentul sǎ fim sincroni cu noi înşine, sǎ aflǎm unde ne gǎsim prin raportare interioarǎ. Pare ciudat, dar mǎ simt mai aproape de demersul Daciei literare. Şi nu cred cǎ Lovinescu încearcǎ sǎ legitimeze vreo moştenire maiorescianǎ. Şeful de la Sburǎtorul a vrut mai degrabǎ sǎ organizeze, sǎ selecteze, nu sǎ întemeieze. Fǎrǎ a se erija în descǎlecǎtor, Lovinescu mai eficient în ordine culturalǎ. Oricum, pasul de la Criticele lui Maiorescu la cele ale lui Lovinescu este imens, deşi nu-i desparte decât o generaţie. Ca sǎ nu mai spun cǎ Istoria civilizaţiei române moderne lǎrgeşte teoria mutaţiei valorilor estetice pǎnǎ la a cuprinde şi mutaţia valorilor politice. Ce sǎ mai zicem despre capacitatea de a-şi revizui opiniile, care dovedeşte flexibilitate mentalǎ şi onestitate intelectualǎ.
4. Ţinând cont că premisele culturale de la care pleacă Edgar Papu sunt verificabile, adică există şi valori româneşti anticipatoare, cum a putut fi blamat/ostracizat acesta atât de dur şi de ce nu se rediscută corect „dosarul protocronismului”?
O asemenea întrebare mǎ aruncǎ în braţele teoriei conspiraţiei. Asta pe de o parte. Pe de alta, mulţi savanţi, ca sǎ nu-i confund cu intelectualii, sunt tributari bibliografiilor parcurse în facultate, precum şi ierarhizǎrilor acceptate în mediile academice. Protocronismul este, din pǎcate, identificat total cu naţionalismul de tip comunist. Or, printr-o extrapolare tendenţioasǎ, se uitǎ cǎ existǎ şi un naţionalism nedoctrinar şi fǎrǎ implicaţii politice. Pur şi simplu, un naţionalism firesc, natural, pe care-l manifestǎ mai acut decât noi popoarele Europei centrale şi apusene. Putem sǎ ne îndoim cǎ a existat o Renaştere româneascǎ autenticǎ, comparabilǎ celei italiene, putem admite cǎ am fost deseori cu un pas în spatele Europei, dar dubitaţiile şi acceptǎrile nu scad cu nimic valoarea operelor înaintaşilor noştri. La fel, mi se pare firesc sǎ acceptǎm şi altfelitatea culturii române originale. Tocmai aceastǎ diferenţǎ specificǎ ne dǎ calitatea de anticipatori, exact în sensul în care viitorul este o recuperare a trecutului ratat, prea puţin trǎit la modul conştient.
5. Dincolo de obedienţa umilă faţă de ideologia globalizantă, totuşi nimic nu justifică defetismul absolut de ultimă oră al lui E. Negrici. Dacă toate miturile noastre fondatoare trebuie demolate cu atâta furie, ce mai rămâne din literatura română în urma pierderii tuturor „iluziilor”? Oare alte literaturi au procedat la fel de drastic cu propriile mituri? Ce părere aveţi despre isprava negriciană?
„Isprava negriciană” trebuie analizatǎ la modul aplicat. De exemplu, multi scriitori tineri îşi propun, mai nou, sǎ scrie cât mai puţin local, cât mai mondial. Pentru cǎ nu pot spune universal, întrucât, se ştie, nu poţi fi universal fǎrǎ sǎ fii, totodatǎ, extrem de particular. Genul proxim este o ciorbǎ apoasǎ fǎrǎ ingredientele care constituie diferenţa specificǎ. Constat, mai nou, proliferarea unei maniere scriptice elegante, cu mult bun-simţ şi bun-gust, dar cam atât. Un fel de morbidezza preluatǎ de mulţi şi lipsitǎ de mizǎ, pânǎ la urmǎ. O falsǎ scriere aristocratǎ fǎrǎ nerv, o atitudine de împrumut a omului fǎrǎ însuşiri. Toate astea pentru a fi mai uşor traductibil. Cred cǎ aici se ajunge în urma demolǎrii miturilor fondatoare. Lipsa de respect faţǎ de sine ne caracterizeazǎ pe scarǎ largǎ, pe noi românii. E ca în veşnic stupida torsionare a conţinutului Mioriţei, rǎstǎlmǎcitǎ de nu ştiu câţi hermeneuţi de ocazie. Ciobǎnaşul care îşi cântǎ prohodul şi-şi organizeazǎ înmormântarea de unul singur ar fi lipsit de „iluzii”, de forţǎ şi atitudine. Or, nicǎieri nu se spune în baladǎ cǎ pǎcurariul ar fi un Gandhi carpatin. El ia în considerare doar varianta înfrângerii, pentru cǎ, în caz de victorie, nu avea rost sǎ-şi organizeze ritualic cheful de dupǎ. Dacǎ nu am fi aşa de defetişti şi vasalizaţi, atât de lipsiţi de încredere în noi înşine, am şti sǎ fim valoroşi prin ceea ce ne-a fost dat. Dar la noi, nici înregistrarea „datului” nu este în regulǎ. Mǎ gândesc la filmele dspre comunism, produse dupǎ Revoluţie. Toate îmbibate de un naturalism mizer, destinat, parcǎ, sǎ stârneascǎ mila Occidentului. Eu nu-mi amintesc sǎ fi trǎit mica mea istorie comunistǎ atât de sec şi fǎrǎ de hǎrţuire amuzant-riscatǎ a sistemului.
6. Nu cumva aceste „complexe” şi „deziluzii” castratoare au doar o motivare fictivă care ne împiedică să fim noi înşine în cultură? Nu ar fi mai profitabil – în loc să ne turnăm singuri cenuşă în cap – să depăşim handicapul freudian autoindus printr-o altă angajare – mai eficientă – în actul creaţiei?
Exact ce observam mai sus. Spunea un discipol psihanalist al lui C. Noica cǎ noi am fi caracterizaţi de ura de sine. Ceea ce, ştim bine, aduce cu acea „selbst Haas” de care au fost acuzaţi evreii. Suntem şi noi, în cele din urmǎ, jidovul rǎtǎcitor, Ahashverus, hǎlǎduind în cǎutare de recunoaştere internaţionalǎ, înainte de a ne recunoaşte noi înşine. Nu aşa fac albanezii, care, prin Ismail Kadare, îşi sondeazǎ miturile fondatoare, tradiţiile eroice. Pe când noi tot visǎm ancilar la un premiu Nobel şi ne agitǎm ridicol la reuşita Hertei Müller, de parcǎ ar fi obţinut-o în numele nostru. Ne complacem într-o atitudine de colaterali şi colaboratori la poşta redacţiei. Dacǎ civilizaţia se poate îmbunǎtǎţi prin imitare, în culturǎ poţi fi autentic sau neautentic. Atât. Civilizarea culturii e drama noastrǎ dintotdeauna.
Mi se pare cǎ Maiorescu este mai actual acum decât în vremea lui. În sensul cǎ formele fǎrǎ fond s-au înmulţit teribil şi nu mai sunt forme „naturale”, ci impuse. E limpede cǎ junimistul a avut o atitudine teribilistǎ la 1867. Insǎ metoda lui de diagnosticare este una remarcabilǎ mai cu seamǎ pentru viaţa unei societǎţi în ansamblul ei. În culturǎ, însǎ, lucrurile sunt mai nuanţate. Afirmaţiile de genul – asta e bun, genial! ǎstalalt e o prostie, mǎ demoralizeazǎ. Maiorescu a fost subiectiv în multe dintre afirmaţiile lui, dar de o subiectivitate necesarǎ, dacǎ pot spune aşa. In acelaşi timp, criticul a fost corectat de mult. În vremea lui, fondul îşi aştepta formele. A spune cǎ paşoptiştii au fost superficiali şi simpli imitatori semidocţi, e ca şi cum ai spune cǎ bonjuriştii nu au fost altceva decât nişte preţioase de-ale lui Molière, nişte melindrosas de-ale lui Lope de Vega. Mai corect ar fi sǎ vorbim despre actualitatea demersului sǎu la momentul de faţǎ. Or, dupǎ cvasi-hegemonia manolescianǎ, cred cǎ am avea nevoie de un Maiorescu într-o mulţime de domenii ale chinuitei societǎţi româneşti, mai puţin în culturǎ. În sfârşit se poate respira cultural într-o mie de feluri. Cât despre negarea generaţiilor anterioare, ne-am obişnuit deja cu ea. E o mişcare de scenǎ, de debut, care se atenueazǎ vertiginos pe parcurs.
2. De ce Ibrăileanu susţine că „spiritul critic” ar aparţine exclusiv moldovenilor? Se pare că, totuşi, muntenii sunt mai inovativi şi au un apetit al universalizării mai aplicat. Putem vorbi de o „geografie literară” care diferenţiază creativitatea provinciilor româneşti? Ce înseamnă, atunci, „spirit critic” şi sincronizare, dacă ne raportăm la originalitatea literaturii române?
„Geografia literarǎ” este prezentǎ în recepţia culturalǎ de sine a multor ţǎri. Se pare cǎ Taine încǎ trǎieşte şi-şi bagǎ coada în multe dintre aprecierile fǎcute de contemporanii noştri. De negat în totalitate, însǎ, nu pot s-o neg. Probabil cǎ moldovenii sunt mai critici, în sensul bǎşcǎliei, în timp ce muntenii înclinǎ spre caterincǎ. Dar asta ţine mai mult de diferenţa dintre urbe şi metropolǎ. Privitor la creativitate, însǎ, e aberant sǎ spunem cǎ unele provincii ar fi mai creatoare decât altele. Cǎ existǎ un specific al creativitǎţii, aici se mai poate discuta. Parcelarea, însǎ, este un parti-pris vulgar, limitat. Şi nu gǎsesc cǎ „spiritul critic” ar fi marca noastrǎ înregistratǎ. Din contrǎ, cred cǎ mai degrabǎ suntem un popor fudul, dar care, în realitate, suferǎ de complexe mari şi preia fǎrǎ multe remuşcǎri de la alţii. Şi mai avem o boalǎ, aceastǎ sincronizare anacronicǎ, fǎcutǎ tardiv. Mereu ne gândim sǎ respectǎm etapele, chit cǎ le ardem. Nu putem sǎri peste ele ca sǎ ajungem mai rapid la specificitatea noastrǎ actualǎ. Respectǎm totul à la carte şi, din cauza împleticirilor din istoria noastrǎ, suntem blestemaţi sǎ gonim mereu dupǎ prezent şi sǎ nu-l mai prindem decât atunci când el e deja muribund. Prea des ne uitǎm peste garduri şi prea puţin reuşim sǎ fim noi înşine. Ba pastişǎm beat-ul, ba noua şcoalǎ de prozǎ rusǎ. Un rezultat al acestei manii este sforţarea de a scrie mondial, de a fi cât mai traductibili, mai puţin locali, deci mai fǎrǎ culoare, fǎrǎ gust. Arhetipul nostru e Peter Schlemil, omul fǎrǎ umbrǎ.
3. Sicronismul lovinescian reprezintă doar o legitimare a atitudinii maioresciene sau, de fapt, continuăm să confundăm noţiunile? Nu cumva Lovinescu vorbeşte de altceva şi anume de procesul firesc al sincronizării? N-ar fi mai util să înlocuim sincronismul (static) cu sincronizarea (procesuală)?
Se ştie cǎ Maiorescu urmǎrea sincronizarea cu cultura germanǎ, formativǎ, cum considera Blaga. Ecuaţia esteticǎ a lui Lovinescu admitea mai multe necunoscute, mai multe formule. Dar eu sunt tentat sǎ mǎ gândesc mai curând la observaţia lui Paul Ricoeur, dupǎ care sincronia înglobeazǎ şi dominǎ diacronia. Cred cǎ a venit momentul sǎ fim sincroni cu noi înşine, sǎ aflǎm unde ne gǎsim prin raportare interioarǎ. Pare ciudat, dar mǎ simt mai aproape de demersul Daciei literare. Şi nu cred cǎ Lovinescu încearcǎ sǎ legitimeze vreo moştenire maiorescianǎ. Şeful de la Sburǎtorul a vrut mai degrabǎ sǎ organizeze, sǎ selecteze, nu sǎ întemeieze. Fǎrǎ a se erija în descǎlecǎtor, Lovinescu mai eficient în ordine culturalǎ. Oricum, pasul de la Criticele lui Maiorescu la cele ale lui Lovinescu este imens, deşi nu-i desparte decât o generaţie. Ca sǎ nu mai spun cǎ Istoria civilizaţiei române moderne lǎrgeşte teoria mutaţiei valorilor estetice pǎnǎ la a cuprinde şi mutaţia valorilor politice. Ce sǎ mai zicem despre capacitatea de a-şi revizui opiniile, care dovedeşte flexibilitate mentalǎ şi onestitate intelectualǎ.
4. Ţinând cont că premisele culturale de la care pleacă Edgar Papu sunt verificabile, adică există şi valori româneşti anticipatoare, cum a putut fi blamat/ostracizat acesta atât de dur şi de ce nu se rediscută corect „dosarul protocronismului”?
O asemenea întrebare mǎ aruncǎ în braţele teoriei conspiraţiei. Asta pe de o parte. Pe de alta, mulţi savanţi, ca sǎ nu-i confund cu intelectualii, sunt tributari bibliografiilor parcurse în facultate, precum şi ierarhizǎrilor acceptate în mediile academice. Protocronismul este, din pǎcate, identificat total cu naţionalismul de tip comunist. Or, printr-o extrapolare tendenţioasǎ, se uitǎ cǎ existǎ şi un naţionalism nedoctrinar şi fǎrǎ implicaţii politice. Pur şi simplu, un naţionalism firesc, natural, pe care-l manifestǎ mai acut decât noi popoarele Europei centrale şi apusene. Putem sǎ ne îndoim cǎ a existat o Renaştere româneascǎ autenticǎ, comparabilǎ celei italiene, putem admite cǎ am fost deseori cu un pas în spatele Europei, dar dubitaţiile şi acceptǎrile nu scad cu nimic valoarea operelor înaintaşilor noştri. La fel, mi se pare firesc sǎ acceptǎm şi altfelitatea culturii române originale. Tocmai aceastǎ diferenţǎ specificǎ ne dǎ calitatea de anticipatori, exact în sensul în care viitorul este o recuperare a trecutului ratat, prea puţin trǎit la modul conştient.
5. Dincolo de obedienţa umilă faţă de ideologia globalizantă, totuşi nimic nu justifică defetismul absolut de ultimă oră al lui E. Negrici. Dacă toate miturile noastre fondatoare trebuie demolate cu atâta furie, ce mai rămâne din literatura română în urma pierderii tuturor „iluziilor”? Oare alte literaturi au procedat la fel de drastic cu propriile mituri? Ce părere aveţi despre isprava negriciană?
„Isprava negriciană” trebuie analizatǎ la modul aplicat. De exemplu, multi scriitori tineri îşi propun, mai nou, sǎ scrie cât mai puţin local, cât mai mondial. Pentru cǎ nu pot spune universal, întrucât, se ştie, nu poţi fi universal fǎrǎ sǎ fii, totodatǎ, extrem de particular. Genul proxim este o ciorbǎ apoasǎ fǎrǎ ingredientele care constituie diferenţa specificǎ. Constat, mai nou, proliferarea unei maniere scriptice elegante, cu mult bun-simţ şi bun-gust, dar cam atât. Un fel de morbidezza preluatǎ de mulţi şi lipsitǎ de mizǎ, pânǎ la urmǎ. O falsǎ scriere aristocratǎ fǎrǎ nerv, o atitudine de împrumut a omului fǎrǎ însuşiri. Toate astea pentru a fi mai uşor traductibil. Cred cǎ aici se ajunge în urma demolǎrii miturilor fondatoare. Lipsa de respect faţǎ de sine ne caracterizeazǎ pe scarǎ largǎ, pe noi românii. E ca în veşnic stupida torsionare a conţinutului Mioriţei, rǎstǎlmǎcitǎ de nu ştiu câţi hermeneuţi de ocazie. Ciobǎnaşul care îşi cântǎ prohodul şi-şi organizeazǎ înmormântarea de unul singur ar fi lipsit de „iluzii”, de forţǎ şi atitudine. Or, nicǎieri nu se spune în baladǎ cǎ pǎcurariul ar fi un Gandhi carpatin. El ia în considerare doar varianta înfrângerii, pentru cǎ, în caz de victorie, nu avea rost sǎ-şi organizeze ritualic cheful de dupǎ. Dacǎ nu am fi aşa de defetişti şi vasalizaţi, atât de lipsiţi de încredere în noi înşine, am şti sǎ fim valoroşi prin ceea ce ne-a fost dat. Dar la noi, nici înregistrarea „datului” nu este în regulǎ. Mǎ gândesc la filmele dspre comunism, produse dupǎ Revoluţie. Toate îmbibate de un naturalism mizer, destinat, parcǎ, sǎ stârneascǎ mila Occidentului. Eu nu-mi amintesc sǎ fi trǎit mica mea istorie comunistǎ atât de sec şi fǎrǎ de hǎrţuire amuzant-riscatǎ a sistemului.
6. Nu cumva aceste „complexe” şi „deziluzii” castratoare au doar o motivare fictivă care ne împiedică să fim noi înşine în cultură? Nu ar fi mai profitabil – în loc să ne turnăm singuri cenuşă în cap – să depăşim handicapul freudian autoindus printr-o altă angajare – mai eficientă – în actul creaţiei?
Exact ce observam mai sus. Spunea un discipol psihanalist al lui C. Noica cǎ noi am fi caracterizaţi de ura de sine. Ceea ce, ştim bine, aduce cu acea „selbst Haas” de care au fost acuzaţi evreii. Suntem şi noi, în cele din urmǎ, jidovul rǎtǎcitor, Ahashverus, hǎlǎduind în cǎutare de recunoaştere internaţionalǎ, înainte de a ne recunoaşte noi înşine. Nu aşa fac albanezii, care, prin Ismail Kadare, îşi sondeazǎ miturile fondatoare, tradiţiile eroice. Pe când noi tot visǎm ancilar la un premiu Nobel şi ne agitǎm ridicol la reuşita Hertei Müller, de parcǎ ar fi obţinut-o în numele nostru. Ne complacem într-o atitudine de colaterali şi colaboratori la poşta redacţiei. Dacǎ civilizaţia se poate îmbunǎtǎţi prin imitare, în culturǎ poţi fi autentic sau neautentic. Atât. Civilizarea culturii e drama noastrǎ dintotdeauna.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu