plimbare cu decapotabila

de Florin  Hălălău, pe situl Boomlit

Se pare că aşa cum există de ceva timp în România supermarketuri şi hipermarketuri, tot aşa se întîmplă şi în romanul românesc. Dacă prin Nu ştiu câte zile, Stoian G. Bogdan le propune cititorilor un super-roman, iată că vine acum Felix Nicolau cu „un hiperroman ce îi oferă cititorului posibilitatea de a începe lectura din orice punct al cărţii. [...] Textul a devenit o maşină decapotabilă, căreia fiecare îi poate ataşa capota preferată. Sau capotele.” (fragment din cuvîntul înainte al autorului).

La prima vedere, cartea este alcătuită ca o sumă de proze scurte, cu un fir călăuzitor nu foarte riguros, de un roşu pal, în care revin cîteva personaje cum ar fi Adelina (pe care o ştim din Tandru şi rece), Seralompu sau familia Turban. Limbajul folosit scoate în evidenţă toate subtilităţile limbii române, nimic nu rămîne nexploatat, iar trimiterile pline de ironie (şi autoironie) la literatură sînt savuroase: „da, dar vieţuirea în zona mediană (acolo unde se găsesc organele genitale ale blocului), îţi permite să ţii iepuri, să mănânci-bei-fuţi în văzul a vreo 5 etaje, să te injectezi cu anabolizante şi lumea să creadă că e heroină sau morfină. Fitzgerald a sărit primu’ cu ideea asta, că depinde de la ce fereastră priveşti viaţa. Un optzecist ar exploata la maximum posibilităţile naratologice ivite acum. Eu însă exploatez doar imaginea ţâţoasă a vecinei de la 5, vizaveaua.” (Capota XIII, Instrucţiuni de folosire a părului alb).

Una dintre povestirile cele mai bune este Tânăr şi nikel (Capota VI). Cu siguranţă a contat foarte mult în această alegere faptul că l-am auzit pe Felix Nicolau citind fragmentul la Institutul Blecher şi efectul asupra publicului a fost ceva gen Seinfeld (in front of a live audience). Rar am întîlnit la scriitori contemporani umor debordant ca în scena de la bazin cu vechiul lui prieten Cornel. Umor negru găsim din plin în capota I, În veci amin. Autorul îşi vizitează la spital tatăl bolnav: „Pe patul de vizavi stă în fund un bărbat, tot gros, tot bătrân, dar fără picioare. Se uită curios la grupul adventiştilor care-şi veghează strămoşul respectuoşi, în picioare. Lângă el, un tip tânăr, bărbos, cu un cap interesant, adică umflat şi bandajat. E inconştient. Ultimii doi salonarzi sunt un moş verzui, care horcăie, şi un ţăran vegheat de nevastă-sa.”.

Felix Nicolau este foarte acid la adresa lumii literare, pe care cunoscînd-o din interior a putut să-i vadă toate defectele. Capota XX, intitulată ghete, cizme, pantofiori (pişcotarii) este un pamflet usturător, în care cei familiarizaţi cu cenaclurile literare vor recunoaşte mai multe personaje ascunse sub nume/identităţi care mai de care mai şugubeţe. Spiritul lui liber nu se poate alinia niciunei politici oficiale şi de aceea nu se fereşte să pună degetul pe rană. Din acest punct de vedere, se poate spune că Pe mâna femeilor este un roman de moravuri.

Cartea lui Felix Nicolau se citeşte uşor. Şi dacă după ce ai citit-o, revii asupra ei, aceasta nu se întîmplă pentru că lucrurile nu ar fi clare, ci doar pentru faptul că pur şi simplu nu-ţi poţi refuza o plăcere.