Produs de ultimă oră

CU UN TITLU INCITANT, pe măsura copertei, romanul lui Felix Nicolau conţine un text dinamic, halucinant pe alocuri, dat de ritmul în care se desfăşoară viaţa interioară a cărţii. Citind, îl asociezi, fără să vrei, unei „forward-ări" în care viteza derulării sugrumă vocea umană ce se zbate hăhăind în delirul existenţial.

Odată intrat în acest carusel, râzi sau plângi cu lacrimi, dar nu detaşat, ci implicat, ca trăitor în România secolului XXI, în care pensionarii şi copiii circulă încă în tramvaie negre ce fac reclamă la pompe funebre „Nosferatus" şi unde „ceao Darwin" e, ori show de televiziune, ori firmă ce duce cu gândul la parastas.

Mă feresc să identific similitudini între discursul lui Felix Nicolau şi al altora. Nu seamănă decât cu sine, şi e bine că este aşa. Găseşte mereu cuvântul cel mai viu, asociindu-l în formule stilistice care surprind cititorul placid şi îl supun unui joc de scrabble complicat. Ce vrea să spună cu asta? Ar putea fi întrebarea la ordinea zilei, întrebare care cere obligatoriu un răspuns. Cititorul descoperă lecturile autorului printre rânduri, care conduc la descifrarea unor posibile enigme. Suspansul este dat de faptul că textul nu e ceea ce pare, el se cere descoperit prin cele câteva cuvinte cheie care apar din când în când. Se creează astfel interferenţe acolo unde acest lucru pare imposibil, „capotele", în ciuda faptului că nu par a avea legătură, constituie, de fapt, un întreg ce poate fi citit de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, asemenea scrisului chinezesc.

După cum însuşi mărturiseşte, Felix Nicolau este un scriitor fără răbdare, se plictiseşte repede, iar scrisul său transmite acest lucru. Nu mai e timp de poveşti, dacă pricepi, bine, dacă nu, fii sănătos, vremea Şeherezadelor a trecut. El scrie un text mixt, bine alimentat cu produse de ultimă generaţie din care nu lipseşte umorul, umoarea, rafinamentul intelectualului tânăr, ancorat în capcanele postmodernismului.

Lumea cărţii sale suferă de o demetaforizare acută, însă metafora nu lipseşte cu desăvârşire, aşa cum s-ar putea crede. Unele „capote" (capitole) sunt adevărate versete, bucăţi de poezie zilnică, în legătură cu realitatea imediată: „mă dau jos încântată. Cu pensula e mult mai bine. cobor să-mi iau un pepene. Îl car acasă ca pe un al treilea sân. Ajung, gâfâi, sudoare. Vopseaua s-a uscat şi s-a strâns în forma unui arc sau a unei mustaţe pe oală. Semn! Limba arcului ori săgeata de sub mustaţă unde e? pe mochetă au înflorit stalagmite." (Capota IV, Lumina e dusă cu capul, p. 49)

O realitate tensionată care provoacă în permanenţă, în care verbul e viu şi arde. Lui Felix Nicolau nu-i scapă nimic, ne-poezia vieţii musteşte la fiecare intersecţie, iar frumosul transpare ca uleiul din apă, în imagini de o sfâşietoare sensibilitate: „Din poartă ne face semne şi bezele. E dreptul ei! Urcăm panta cu spatele, răspundem la gesturile mogâldeţei în fustă lălâie, din care coboară picioare butucănoase, pline de cicatrici până la şlapii mov, rupţi. Degetele sunt vinete, umflate şi cu unghii ca nişte mici ţestoase. Cu cât ne îndepărtăm, cu atât detaliile se şterg şi rămâne mama noastră frumoasă de acum 20 de ani. Poate era mai bine să fi murit atunci?" (Capota V, Ghid de vrăji pentru babe sprintene, p. 61)

Ochiul lui Felix Nicolau înregistrează totul din mersul unei „decapotabile", de unde priveşte cerul din când în când, şi atunci se nasc astfel de imagini introspective. Desacralizarea vieţii este un proces care depăşeşte puterea sacră a celui care scrie, astfel că raportul de forţe este inegal. Ilaritatea şi ironia sunt singurele arme la îndemână pentru a putea ieşi din „pădurea" „strâmtă" şi „verde" a realităţii cu nume stridente: „cartierul Decebaibă", „clanul Nuibai", „Îţibagdouă", „Acetona", „Mălaia", „Seralompu". Pe temelia acestei realităţi prefabricate se nasc personaje prefabricate, cu sentimente prefabricate. Iubirea devine caricaturizată, o stare de fapt ce nu poate fi contrazisă, susţinută prin replicile albe ale unor mostre de îndrăgostiţi: „bine, zic, dar mă iubeşti? Sigur că te iubesc. Adu şi nişte praf de usturoi din debara." (Capota VIII, Rude de sânge şi carne [laugh story], p. 94)

O asemenea lume este numai bună de dat pe mâna femeilor. Să o vindece sau să o îngroape definitiv. Femeile din roman ar putea fi numite generic „Adelina, ma chère", o „Adelină" în toate ipostazele şi vârstele: Adelina – minoră, Adelina – soră, Adelina – mamă, Adelina – mătuşă, Adelina – vecină, Adelina – femeie bătrână, o lume de Adelin(e) ce nu lipsesc de sub nicio capota. Aici femeia nu este feminină, dar este femeie. Feminitatea rămâne undeva în straturile adânci ale fiecărei fiinţe, apărându-se de realitate ca de ciumă.

Textul are o muzicalitate argotică de reportofon uitat în fereastră, prin dreptul căruia trec voci, personaje, lumini şi „bezne duhnind a fiară". Nu lipseşte tonul filozofard al personajului caragialesc cu aerul didactic-moralizator al celui ce rescrie comedia umană via blocul din colţ: „«Învăţaţi-vă să muriţi, băşinoşilor! Ea are mai multă dreptate decât voi toţi, spunând că noi, oamenii, ne naştem numai ca să învăţăm a muri. Să trăieşti doar de dragul râgâitului şi al patimilor cărnii şi să strigi ca apucatul: Libertate! Libertate! E ca cum ai dormi din pântecele mamei până în clipa cea din urmă. Şi te pişi pe libertatea aceasta, fiindcă voi nici nu sunteţi capabili să delimitaţi libertatea de instinctul animalic!»" (Capota XX, ghete, cisme, pantofiori [pişcotarii], p. 154)

Nu este o lectură uşoară în cele 165 de pagini, chiar dacă se parcurg relativ repede. Transpare însă şi un aer uşor comercial, de economie de piaţă dâmboviţeană, pe care, desigur, Felix Nicolau îl administrează cum ştie mai bine. Şi nu văd de ce nu şi-ar ambala produsul elegant, dacă tot este fabricat cu ingrediente de calitate. 

Lia Faur

(Revista Arca, Anul XXII, nr. 4-5-6 (253-254-255), 2011)

(http://www.revistaarca.ro/2011/4-5-6/12%20lecturi/lia_4-5-6_11.htmII, nr. 4-5-6 (253-254-255), 2011)