Fragmente de viaţă interşanjabile

Felix Nicolau nu se fereşte să experimenteze prozastic într-o perioadă în care tocmai experimentul nu e cotat de criticii din prim-planul nostru literar.

El însuşi lovinescian, cu priză critică la viaţa literară românească de azi, dar şi la fundamente literare bine expuse, vezi amplul eseu despre Eminescu, îşi asumă această „poetică”, numai că intervine o detaşare anume, una care indică spiritul ludic în chiar folosirea „hiperreală” a metodei, unde mimesisul cel plicticos, după altă mărturie auctorială, este mereu aplicat la cea mai aridă figură a sa, tranziţia tabloidă a chipurilor, momentelor, obiceiurilor contemporane nouă, autoficţionalilor.

Romanul recent, Pe mâna femeilor, Cartea Românească, 2011, invită la o permanentă interşanjabilitate a capitolelor, pe linia unuia din cele două fire epice a prozei Tandru şi rece, editată tot la Cartea Românească în 2007. Întregul cel prozastic de acum, împărţit pe capitole care sunt şi autonome (amintindu-mi de vechiul meu experiment fuzzy Irozi, 2001), deci proze dislocabile, scurte, totodată unificabile într-un fir comun, la nivelul non-locurilor, aş spune, cât şi al anonimatului personajelor de felul noului Mitică, amicul devenit „eu” narator, altul şi acelaşi, în substanţă, de fiecare dată, cu fiecare mutare, decupare, capotare. Autorul îşi explicitează formula: „Sunt capote pentru mers la biserică, pentru serviciu, pentru club, pentru drăgosteală, pentru petreceri şi pentru talk-show-uri, precum şi pentru vecini sau duşmani”, punctând şi locurile comune, cele care conduc, de fapt, la evenimente şi figuraţie umană lipsită de distincţie, kitschizată, uniformizată. Capotele au naratori mereu subiectivi, dar persoana întâi nu este, în multiplicitatea numelor proprii ascuţit caracterologice, decât una singură, un Mitică al zilelor noastre, martor, coautor, lector cu registre dintre cele mai argotice sau livreşti, şi ele interşanjabile. 

Onomastica vioaie are, în mare măsură, o ţintă precisă, din moment ce tipologia se reduce la substitute umane, numele fiind mai mult porecle, numele de a doua mână cons­tituind un „idiom” al mediocrităţii din tranziţia postdecembristă şi de totdeauna. Astfel, Muşcata poate fi schimbată cu Leapşa, Nuibai cu unul dintre cei doi Abiluţă, şi ei confundabili, ca şi locurile, ca şi momentele melodramatice sau, pur şi simplu, comune. Alte nume proprii, tocite de folosinţa îndelungată a vieţii în comun, sunt diminutivate, cu tendinţă iarăşi de caricare. În schimb, Unmircea şi sora sa, Oaurelie, trimit la o articulare nehotărâtă, ca şi cea a naraţiei muta(n)te, de la un „eu” la celălalt, dar vizează şi gemelaritatea, cea demonetizată în ca­po­ta semnată, ca o pa­rodie la scrisoarea oficială de tip bacalaureat, cu livrescul „Statupalmăbarbăcotcălarepe jumătatedegreiereşchiop”, comicizat prin (postmoderna) trimitere cărturărească şi „compunere” nominală. Multiplicarea eurilor narative faţă de cele duble din Tandru şi rece are ca efect adunarea sub o singură naraţie, uniformă, a povestaşilor de lucruri bătătorite, postcaragialian prinse în mici scenete (schiţe aproape) cu unitatea de măsură unică a kitschului de toate felurile - existenţial, religios, livresc, familial - în spectaculozitatea sa ieftină, xeroxată la vremuri şi la oameni pe măsura actualităţii noastre şi pasive, şi cu figuri de o mediocritate la care numai umorul poate salva până şi o naraţie alertă ca cea a bărbaţilor ajunşi la perpetuă destrămare. Micropovestirile sunt cotidiene, un fel de momente incolore, la saună, la iarbă verde, la făcut grătar în bucătărie de bloc, drumul pe jos până la oraş (picarescul şi oniricul se intersectează în periplul spre Arad), la spital, „pe drumuri de munte” (a se vedea capitolul Vânătoare de mânătărci), într-o expediţie la Radna, de fapt la mamă, cea surprinsă de un caricaturist, însă: „Din bărbie îi ţâşnesc fire de barbă şi, din buza superioară, o mustaţă rară. Are capul rotund, umflat, ochii trişti, pulpele vinete şi brăzdate de cicatrici. Când ajunge foarte aproape, se vede fruntea scobită în partea dreaptă, ca şi cum i-ar lipsi o bucată de os”. Plusul comparaţiilor gastronomice fac, la fel ca în alte episoade, hazul acestor bucăţi de realitate şi grotesc livresc totodată.

Şi evenimentele sunt puse sub lupă comică, chiar şi cele „sacre”, familiale, tocmai pentru că autorul micşorează pretenţiile existenţiale tocmai la purtătorii de viaţă anonimă, chiar vulgară, cu peisaj înadins tuşat în imagerie sexuală, cum şi umanul e translat într-una peisagistică, tot senzuală. De fapt, romanul cu sertare, scurte povestiri, dă o senzaţie de invazie a realului, şi pentru că autorul stăpâneşte multe registre stilistice, de la cel pitoresc la unul regional, de la scriptural la cel argotic, chiar jargon. Pune în ridicol teoria literară de tip didactic, parodiind lumea îngropată în bavardaj, în limbaje mistice sau livreşti, jurnalistice sau profesorale, în osificări de formule şi expresii; intertextul şi paratextul sunt des utilizate, chiar modelul urmuzian stă nu ca o copie, ci ca ţintă la superficialitate, ca în romanul comprimat al siamezilor Abiluţă, erotizaţi grotesc în capitolul Paraşute, pocnitori, din care finalul trimite, lucid, la Pâlnia şi Stamate.

Lumea e prinsă în relaţii comunitare absurde, cu obiceiuri comun-vulgare, mutate din intimitate în spaţiul public şi invers; micii naratori stau ca la Iunion la comédii, scene suculente, pentru care autorul distribuie stilurile funcţionale în microparodii lingvistice. Uşurinţa stilistică e una clară, cum şi dinamica povestirilor prin dialoguri veridice parcă înregistrate în mecanica lor de toate zilele.

Felix Nicolau realizează un roman curgător, verosimil în actualităţile/momentele lui, cu epică fragmentară prin de­cupaj filmic, dar uniformizată în limbaje şi tipologii, toate interşanjabile, o comedie segmentată pe „capote” şi unitară în ansamblu, altfel spus o naraţiune mutantă, experiment pe muchie cu autoreferenţialitatea egotiştilor şi cu povestiri scenice de după Caragiale, folosind cu dexteritate şi iuţeală kitschul de limbaj/e, de existenţe şi stiluri... funcţionale. 

Viorica Răduţă, Luceafărul de dimineaţă, nr. 29, 2011