Chris Tănăsescu – Echinocţiul gheţarilor verzi

Se zice că Eric cel Roşu i-a spus Ţara Verde

s-atragă cât mai mulţi colonişti. „Se zice”
adică-n Saga Vinland, înţepă vocalista.
Chiar e ţara vinului, mă gândeam aproape
beat la gândul.
Vii de vis pe sub gheaţă. / Când coborâm din avion mi-zbeşte / Basho amintirea, deodată rece: / Iarnă, nimeni – prin lumea unei sin
gure culori, un sunet – vântul. Inima,
zice Tove, bucătăreasa, inima focii,
mâncaţi-o crudă şi-o s-aveţi viaţă lungă.
Gura-ngheţată se-umple cu sângele inimii
de-animal ce-ţi încălzeşte sângele.
Nimic nu moare-aici; e mâncat de viu de cei vii…

O să prindem rădăcini, făcu Ralu, / văzând că vine înc-un rând de Greenland – / brown ale – dar Tom: Măcar de-atâta-i bună / încălzirea globală, se face bere cu apa / din calota de gheaţă, apă de-o sută optzeci / de mii de ani! Păi da, dar nu e cazu – a / cum s-o bem în tot atâţia. Nu / o bem din scurt: milenii într-o noapte…
Şi totuşi cum să prinzi rădăcini în gheaţă,
în gură sloi, jos la picioare sloi?
Stăteam rezemaţi de bar ca nişte pini
Rosenvinge, aduşi şi noi acum vreun secol
din Europa şi înfipţi aici.
Neruda: eu nu disting între buze şi rădăcini.

Rudă – nerudă / sub stâncă, sub nea / în gaura udă / nu-i mort nimenea
Pablo copil făcând voodoo în Chile / a ridicat sicriul cu cine, / cu tatăl lui din groapă – credea – / şi din cutie: apă, şi apă…
Asta-ţi şopteam în ureche dar nu m-auzeai / în vacarmul care se-nteţea împrejur
Margenţii zdrăngăneau în jurul nostru / ca un clopot de sticlă adus din Bucureşti.
Afară – gheţari, vânt chinuit, inuit… / încet devenim de-un sânge – mestecând inima focii.

Pianistul până la urmă ne-a luat la o masă
zice, începe ca din rai, de sus,
când cânţi o gamă, un gamut, invers,
de la tonu-nalt, aşa te simţi mai liber
tin; c-apoi… uite, deja e Ras
mus Lyberth, poetul, se-aude de la bar…
Cum zic, începe, de fapt, cam după ureche; / ai o fată şi-o pupi… după ureche, / şi-o mângâìe pe Tove-n treacăt, înclin
nată să toarne-n pahare… Fata-i zâmbi, / însă în sensul, „eşti inofensiv”. Apoi / pe gură, da, acolo-i muzica
pe care-o auziţi amândoi de-odată… / se naşte; ţi se ramifică-n creier; devii fată.

Tu trebuia să compui partitura şi văd
că-mi programezi pictura, na, că fac
şi versuri, sâsâi Grigore, suflând spuma
de pe buza berii… „un copac care-şi întinde
crengile-n creier…” şi ne făcu lent cu ochiul.
Yggdrasil, poate, completă Ralu, / copacul mitic. Îhm, aşa se chema / şi trupa lui Liberth, zise Costin agale, / asta care se-aude-i Liberth band / sau chestii de-astea. Hai mai băgăm o focă…
Copacul mitic cu un vultur în vârf, de la care / o veveriţă duce veşti dragonului / din rădăcini – funcţionează deci ca o sin
apsă, islandă-ntre americi şi eu

rope… nu-i mai asculta nimeni pe tom / şi Marina – nici de-am fi vrut nu-i auzeam / de propriul clefăit la inima crudă.
Şi vulturul ăla are-un corb între ochi! / Păi asta-i Groenlanda-ntre danezi / şi inuiţi. Dar dacă are veşti,
e ca şi corbul nostru corvinesc, / o clapă neagră de pian în vârful / gamei, sunând printre-alea albe circul
lar. Parcă-ncepeam să ne simţim acasă.
G.C. Waldrep: „(Dacă pic-un copac. Nici eu nu eram. Cum tu / nu erai. N-avea cine s-aducă vestea. / Iar gheaţa a ţinut încă o lună, / în acea vreme şi în acele locuri. / Şi n-a fost nimeni înghiţit de apă. / Şi da. Mă simţeam singur. Cu toţii-am adus mulţumiri.)”

George Calvin, parc-aşa îţi zice, sună
ce spui a super partitură de bas.

Merge. Buuun. Pasul doi (preluă Grigore) –
să coborâm pe crengi, pe gât, în pur…

gatoriu… unde sunt culori păstoase;
putrezind din alb, primăvara – cu-amurgu-ntr-o ceaşcă,

să cântăresc în mână cevaĭ… magĭ
ignar… şi se-ntinse a balet spre sânii lui Tove care păru să-i vină-n în… tâmp / inare, un timp, după care-l privi c-un aer / farsor; cu ochi-aburiţi Tom se-mpinse / în Ralu – noi, singuri, îl înjurarăm în gând. / Ochii văd, inima cere… şi-n cor: / Taqqat uummammut aqqutaannut takorluukkat apuuffiannut!

Nici Tove n-a-nţeles ce-i aia. Aqqa / luk Lynge, un poet groenlandez. / Mai repetarăm o dată. Şi ce-nseamnă? / Venele inimii către turnul minţii…
Venele inimii către turnul minţii,
venele inimii… tot repetam în gând
încercând să găsesc vreo idee de riff pentru asta, / dar Tom începu iar să se joace, încurcându-mă –
venele venele vene de focă de foc / inimi de foc focă inimă de focă-n / inima-n focă vie-n vin în vene / de Vitland sângeriu îngeriu / cenuşă de noapte albă mănuşă uşă / ce muşcă din cuşcă inimi în inimă…

Hai, pasul 3, făcu Costin plictisit
rulând în iPad playlistul trupei şi bucă
tăria lui de efecte, apoi scăpând o mână
pe genunchii Marinei – la care toţi masculii / au făcut ochii mari şi Tove se-ascunse iute /
după bar – Da, pasul trei aşa ar veni, / şi m-am frecat cu mâna pe coapsă în sus, / pentru c-aşa se cheamă profetesa din edde –
völva, căci vulva indiscretă ţi-ara
tă calea, ea-i vulcanul, craterul Ave
rno, Narnia arhi-intrauterină, / rădăcina sub care se cască guri tot flămânde / de şerpi şi de oameni de timpuri din patria con
ştientului, ca-n starea lumii, a lui Naum.

Când s-a izbit uşa-n perete / am zis că-i vântul nopţii, nu? / se auzea viscol de voci, / de fapt, şi hai să prindem aur
ora – care-ncepe-n fur
tuna mută geo-mag
netică – se auzea / din urmă Baicu explicând / dar noi deja fugeam pe sticla / sclipind în irizaţii verzi / şi roşietice, din cer. / Băteam c-un fund de sticlă-n gheaţă – / unde mi-e inima, unde / Nu, hai să facem copcă aici, / de ce? Asta-i lumina bună / de pescuit de foci – sunt inimi
care bat şi ele şi plutesc / pe dedesubt, prin sânge alb…
E beat poetul ăsta rom, / tom, sau cum i-o zice, ’mi spun / da-ncep să-mi urlu şi eu un poem / trântindu-mă cu Kristján prin zăpadă, [Gerður Kristný:] / „Copca” – Zăpoare de gheaţă prin ochi / şi promoroacă-n inimă / mâinile-ţi sunt câini de sanie / sălbatici, deasupra noastr-o lună / stă cumpănită printre stele, / ţintă-nconjurată de găuri
rămase de la săgeţile / de darts trase aiurea. Aiurea, / urla şi pictorul scobind / după razele verzi şi roşii în gheaţă, / apoi ridicând mâna sticloasă, / sunt raza, capul, prin copacul
şi Tom: copac capacul dacul / din Dakia Dokia Dochia Dacia / no-i-ca Nokia, abia-mpiedicat / să nu-şi arunce hainele-n aer / de nevasta care-l şi filma / în timp ce el stâlcea Atla
molul în islandeză veche / cică, iată, acum se strânge / a furtună în curând / va fi prăpăd – dacă visezi / un urs polar înseamnă vi / jelanie dinspre răsărit,
Yggdrasil, Yggdrasil / arbor veşnic cabalin,
călărit prin laţ afin / de-un zeu spânzurat – Odin

z-z-z-z-zeul…eul… eul / sunau prin viscol efectele ghitarei / trecute-n voce cu Helicon VoiceTone / Harmony-G… d-d-d-d d-din / O-din… a-din… aydın…vino-no… nov… / in, vino, vino-n ger, vin’ de pe Atla / mol, pot… mol, vino-n ger, vin vino ger… dur
Prin huruit m-am prins că mă strigau / pe mine, printre altele – m-am dus; / într-adevăr spărseseră o copcă, nu / mi venea să cred. Noaptea de dedesubt / pulsa în valuri rare, dar izbite – / păreau că bat şi ele ritmul trupei. / Un mort frumos pluteşte congelat…

ca pe sub un poem de-al tău, îmi zise / încet poetul, şi-ntr-adevăr, cu gesturi / de şaman şi şarlatan pictorul făcea / s-apară-n aura copcii, ’n lumina aur / orei, ca-ntr-un horror, un chip mut… / Se-arată nu se-arată, veni gluma, / dar nu e Ion Miloş, care-i viu… / iar ăsta-i prins în lut, şi totuşi levi
tează-n cerul apei… deci e Virgil / Bulat, Domnul să-l odihnească-n pace!
Habar n-aveam eu de poeţii lor / români, scandic-români sau moldoveni… / mi-am amintit şi eu de unul, nu, / zic, e de fapt Sir William Topaz
McGonagall, Knight of the White Elephant / of Burmah – şi balamucul se opri / o clipă. Feţe-ngheţate, buimace, cu ochi vizi…/ Reîncepu imediat, puţin / le păsa de ceea ce suna străin. / A scris despre munţii îngheţaţi, şi-acum, în moarte, / revine-aici, le spuneam fetelor, atente / din politeţe… „… poor creatures, very likely / find a watery grave!” – ba ne-aştepta / un alt mormânt, uscat, barul, şi Tove / cu punch-ul gata, proaspăt aburind. / Omul, jucându-l pe Macbeth n-a ac / ceptat, ziceam eu mai departe-ntr-una, / de-a naibii, să moară-n piesă, a improvizat

mai departe; au plecat apoi spectatorii pe rând, / unul după altul, dar el dă-i
şi dă-i, dup-aia, o lună, un an, doi / din teatre-n stradă, ’n cărţi până-n cimi
tirul săracilor unde l-au aruncat / la fine, ca la ţintă, ’n groapa comună.

Asta-i o ghicitoare despre-o crimă, / dragă Gerður? făcu Grigore-agale,
şi mândru că îi ştie numele… / Păi eşti suspectă: ce-ai făcut în seara
de 2 septembrie spre 22 / martie? Ca eliot, m-am dus în sud.
Iar voi? Am repetat toată noaptea – şi-astfel,
zorii ne-au prins cu piese numai pentru iad.
-
-