Ghid de vrăji pentru babe sprintene

„Sunt un pesimist care aşază totul în cheie ironică şi comică”---a doua tacla cu Andra Rotaru

  

Dacă ai fi cititor, care ar fi partea preferată a romanului “Pe mâna femeilor”, Editura Cartea Românească (2011) şi de unde ai începe lectura sa?

Păi aş începe cu Clinica de animale mici (în slujba ţării), pentru că este o capotă despre copilăria la sat, despre comunism şi despre zoofilie romantică. Asta este capota XIX, deci penultima. Poate aş continua cu Ghid de vrăji pentru babe sprintene.

Povestirile din acest roman sunt impregnate de un spirit ludic, chiar şi atunci când abordezi subiecte precum boala sau moartea. De la o anumită vârstă, maturizarea emoţională a personajelor în faţa lucrurilor iminente vieţii este mai apropiată de hilar decât de deznădejde?

Mereu m-am întrebat dacă, odată cu îmbătrânirea, nu o să mă înmoi şi nu o s-o iau pe panta melancolică, chiar deznădăjduită. Aştept cu teamă momentul. Deocamdată, însă, am în cap viitorul roman, care este absolut ţicnit şi extinde critica ludică la diaspora şi străinătate în general. Să vedem dacă o să apuc să-l scriu vreodată.

Câteva dintre povestiri descriu atmosfera dintr-un spital, comportamente şi personaje diverse, care nu se manifestă previzibil cu locul în care se află.

Cuvântul cheie este „previzibil”. Scopul meu este ca nimic să nu fie previzibil în ceea ce scriu. Visez să învăţ muzică şi să compun o simfonie imprevizibilă. Până atunci, mă mulţumesc să scriu texte în care totul să fie spectaculos, provocator pentru inteligenţă, şi neanticipabil.

Dar să nu uităm că suntem în România, deci undeva între lumi, între consumismul occidental şi înţelepciunea orientală – deci este verosimil ceea ce scriu eu. Şi da, România este cel mai bun loc de cules material pentru romane, şi cel mai nefericit pentru romancier, ca răsplată.

Există câteva indicii care identifică locaţiile din povestiri. România este în mare parte a celor care se uită la telenovele+ştiri, a celor care dau foc căţeilor, a acelora care pot face o treabă ţigănească, în loc de una românească. Cum ţi-ai ales subiectele, şi cât de greu a fost să iei în calcul că ai vrea să trezeşti interesul cititorului, obişnuit şi plictisit de ceea ce vede în jur?

În general, scriu despre ceea ce cunosc foarte bine. Aşa că nu mi-a fost foarte greu. Dar nu am rămas înfipt în real. Ca să subliniez aberaţia vieţii noastre, am intercalat capote pur avangardiste, în care relaţia dintre semnificat şi semnificant este complet distrusă. Un babaros, de exemplu, poate însemna o bazukă, aşa cum există plutoane de poponaşi arbori de mentosan şi de pricomigdale.

E foarte greu să stârneşti şi să menţii interesul cititorului. E adevărat că am impus un ritm nebunesc naraţiunii, că orice referinţă culturală este explicată şi ajută strict la spectaculozitatea textului, însă nu-i pot concura pe cei care scriu poveşti siropoase şi optimiste. Scrisul meu este pentru oameni extrem de inteligenţi şi realişti, adică vindecaţi de tentaţia de a se minţi fără ruşine privitor la starea lumii noastre. Cu alte cuvinte, sunt un pesimist care aşează totul în cheie ironică şi comică, ca să nu devin un plângăcios. Ce mai, cât pe-aici să mă declar erou…

Din războiul sexelor, cine are şanse mai mari de izbândă? Te-ai lăsa, de multe ori, pe mâna femeilor? 

Războiul e de mult câştigat de femei. M-am lăsat de câteva ori pe mâna lor şi am ieşit şifonat rău. Asta nu înseamnă că mă pot reţine să nu le admir. Însă pe mâna lor mă las mai rar. Care va să zică, am devenit un teoretician: nu mai trebuie să aplic ceea ce predic. Un guru care-şi încurajează discipolii şi discipolele. Căci nu pot lăsa femeile de izbelişte, chiar dacă sunt cam 30 de bărbaţi pe capul fiecărei femei simpatice.

Mai poate fi văzută România postdecembristă altcumva decât ironic?

Da, poate fi văzută direct tragic – şi atunci rezultatul este nebunia. Sau mai poate fi văzută cinic, de cei fără scrupule şi care contribuie zilnic la desfigurarea ei. Eu mi-am propus de mult un roman tragic, fără machiaj ironic, însă mi-e teamă deocamdată să joc cu cărţile pe faţă. Încă povestesc situaţii dure în cheie burlescă. Cititorul are cel puţin şansa să râdă, înainte de a plânge.