Desenator (din Tandru si rece)

in memoria lui George Vasilievici

„Permiteţi-mi să mai revin şi să suferim uneori împreună” (Alfred de Musset, Confesiunea unui copil al secolului)

Desenatorul deschide uşa – nu-i spune nimeni să n-o facă – scârţâitul se întinde de-a lungul coridoarelor, izbindu-se de uşile albe, tari. Dintr-o privire cuprinde totul: alunecă, frecându-se de vopseaua uleioasă şi pantofii săi clipocesc ca îmbibaţi cu apă.
mă uit la el fără să-l aud. Îmi vine să-l ciocănesc cu degetul între umeri, să-i spun să nu fugă, n-o să mai întâlnească nimic nou şi, oricum ar fi, n-o să scape de mirosul dulceag al spaimelor – spaime de care îşi dă şi el seama că se repetă, probabil.
dar nimeni nu-l trage de mânecă, nu-l muşcă de picior sau, măcar, nu-l bate amical peste operaţia de pe burtă, despre care unii spun că-l mai doare şi acum.

nimeni. Căldura zace peste blocurile mohorâte ca nişte cazemate. Oaia, care îi făcuse pe mulţi să se crucească la început, priveşte rumegând calm şotronul fetiţelor şi figura strâmbă a băieţaşului pe care-l pocnise beţivul cu palma lui grea, asudată şi duhnind a rachiu de mere putrede.
niciodată n-o iau aşa cum este – m-ar înnebuni faptul că ochii ei sinceri poartă totuşi mesajul unui trup atât de bleg.

era întins cu burta pe nisip şi probabil că fierbea în blugii ăia soioşi. Nu ştiam dacă mie mi se adresase şi gândirea mea atrofiată nu reuşea să mă lămurească dacă se referea la oaie sau la fetiţă.
ascultă, eu sunt foarte străin, spune-mi dacă poţi...
eu sunt Desenatorul, voi sunteţi ceilalţi. Cum vrei să ne înţelegem dacă nu mai e unul între mine şi voi care să accepte compromisurile?
e adevărat, da’ de ce te ambiţionezi să pui oaia lângă jocul ăsta blestemat, prin care au trecut toţi?
şi Beţivu’?
şi el, doar că şi-a închipuit că o să poată ieşi când vrea el. A alunecat într-o altă lume, da’ aia e dată naibii.
nu înjura, îmi tremură mâna.
ştii, eu nu citesc niciodată în gând. Cred că de aia uit tot ce-am spus înainte de ultimele două fraze. Poţi să...
eşti ca oaia: sincer şi bleg. Hai să-ţi repet: era odată un câine mare negru pe-aici; nu putea intra nimeni, iar cine ieşea îi pierea din memorie – la întoarcere îl rupea tot. Străinii nu veneau cu anii. Da’ acu?
acum cred că e prin spatele blocului, ca să nu mai vadă oaia – ştii, i se face poftă, săracu’.

aşa l-am cunoscut pe Desenator. Trecuseră patru ani de-atunci, iar el susţinea că nu mă văzuse niciodată.
pentru că mi se păruse interesant, mă apucasem să-l urmăresc şi, în ultimii doi ani, existenţa mea se rezumase doar la aceasta. Ajunsesem umbra lui; cu timpul, speram să-l pot înlocui total. Trebuia să-l suprim pentru a-i goli carcasa albă şi sedentară.
intram în apartament împreună şi ne apucam să desenăm. (nu mâncam niciodată aici: dormeam doar, şi desenam). Nu ştiu sigur, dar am impresia că el pe mine mă desena. Nu mă privea niciodată: pe măsură ce îl înlocuiam, schiţele sale deveneau din ce în ce mai clare, mai detaliate. Mă elimina desenându-mă – nu se lăsa posedat. Spre deosebire, eu îl priveam neîncetat: voiam să-l învăţ, să simt cum conturul său trece de pe foaia de hârtie în mine. Ceea ce mă descumpănea era lipsa lui de privire. Nu avea privire! Avea ochii goi, asemenea unei case fără uşi şi ferestre, în care ţi-e frică să pătrunzi. Îl uram pentru că mi-era frică de el şi pentru că nu puteam rezista tentaţiei de a cuceri o cetate părăsită şi întortocheată.

doar în seara aceea mi-am dat seama că desena cu auzul. Da, cu auzul! l-am văzut strecurându-se pe coridoare, cumplit de singur şi totuşi, parcă agasat de amintirile unor vremuri mai puţin drastice.
în vremea aceea ajunsesem să-l „înlocuiesc”. Dar ochii îi licăreau ciudat şi neliniştitor. Îşi găsise o privire!
cutreieram amândoi coridoarele şi eram ca unul singur.
unde te duci? L-am întrebat. Unde te duci? Îmi răspunse. Mai este vreo ieşire? Mai este vreo ieşire? O, Doamne, e ca în jocul de-a oaia! îngăimai fără să vreau.
şi iar îmi răspunse ca un ecou.
unul din trebuie să moară – să rămână un singur sâmbure.
îmi răspunse smulgându-se din rădăcinile cu care-i invadasem interiorul. Pentru ultima oară.
tu nu vei muri.
de unde ştii? Ce poţi tu să mai ştii?
ştiu, pentru că am desenat! Ţi-am desenat privirea, dar ochii tăi, ce straniu, îmi ieşeau din ce în ce mai negri, mai încordaţi. Ţi-am desenat cuvintele şi ele mi-au ros foaia pe care le cetluisem. E drept, mi-ai mâncat voinţa pas cu pas, dar înţelegerea nu mi-o poţi lua. Tu nu vei muri, pentru că nu ştii încă să mori. Am cerut asta pentru tine.
încercai să schimb subiectul. Nu ştiu, mă simţeam jenat, sau doar demascat:
bine, unde mergem?
spre accident.
cum adică? Ce accident?
uite-l! Îmi arătă o foaie umplută de tuş roşu,asta e maşina, acolo voi sta eu, iar tu te întorci cu spatele – eşti laş încă, vezi?
apoi chipul i se acoperă cu masca de la început:
tu nu ştii! Nu poţi şti toate astea! Adică ce te face să te încrezi aşa de mult în inspiraţia ta? Inspiraţia n-are decât implicaţii estetice. Apoi...apoi liniile tale nu valorează nici măcar cât un cuvânt. Nu poţi fi profet. Eşti doar un desenator abstract, un suprematist gălăgios care doar visează la sensuri profunde. Cine ţi-a dat ţie „sensurile” pe mână, mă rog?
iar mergea placid mormăind rapid vorbele mele. Zici că voia să le înveţe pe dinafară. Mi-am dat seama brusc că mă „înghiţea” încetul cu încetul. Era rândul lui acum.

deja dansam pe alocuri în cinstea accidentului.