Cânepa şi margareta

In amintirea lui George Vasilievici

Ştiam de mult despre Yoyo. Citisem fragmente pe internet. Mi se părea cel mai puternic urmaş al scrierilor lui William Burroughs la noi.
Naratorul lui George Vasilievici e un junkie adevărat. Romanul a apărut, în sfârşit, la Editura Tomis în 2008. Am observat unele apropieri de 69 al lui Ionuţ Chiva, doar că aici mesajul e transmis mai clar, deşi lirismul precumpăneşte. Şi nicio legătură cu viteza întâi, cea cu care se deplasa RealK, cartea despre substanţe scrisă de Dragoş Bucurenci.

Fiecare capitol este intitulat Azi, chiar dacă „tragicul eveniment” relatat s-a petrecut în urmă cu zece ani. Prezentul continuu este redat prin propoziţii scurte, agresive, ori prin fraze infinite, descriind delirul şi durerea. Umorul naturalist izbucneşte involuntar: „Incercam să mă las de amfetamine şi de iarbă. Am ales un leac simplu. Şase zile de futai sălbatic în care am scăpat din ghearele pizdei sale doar pentru vizionarea a două filme”. Şi apoi consideraţiile de om instruit, care face diferenţa între erotism şi pornografie: „Când o pizdă îşi pierde poetica, devine pornografică” sau „am futut un sac de căcat, a fost singurul gând care m-a traversat”.

Până aici totul bine: ritm alert, filosofare fără concepte, în limbaj verde. După care vine faza cu balansarea celor trei vlăjgani pe căluţii cu arcuri din părculeţul copiilor, noaptea. Apare un gardian public şi îi acuză urlând de vandalism. Urs se enervează cumplit şi produce ceva de genul: „Ne scuzaţi, zice el cu emoţie”. Se înfăţişează şi blonda în uniformă şi cei trei duri o interpelează: „Nu vă vine uneori aşa să vă urcaţi în balansoarul ăla? Să vă daţi pe tobogan? Să vă legănaţi?”. Ochii ei albaştri lăcrimează pe altarul copilăriei, dar guriţa dă un răspuns cazon, care l-ar fi inspirat pe Salinger: „Ba da, îmi vine, dar există un regulament”. Imediat mi s-a declanşat alarma: stai să vezi că şi aici e cu beatnici românaşi, scăldaţi în lacrimi pe interiorul armurii tatuate pe pieptul lor vânjos. Imediat am înşfăcat mouse-ul şi l-am întrebat pe Vasilievici ce e în neregulă cu eroii lui. Cum autorul a rămas offline vreo două săptămâni, a trebuit să continuu lectura, ca să aflu răspunsul de unul singur. Şi nu mi-a părut rău.

Dialogurile, în special între iubiţi, sunt sprintene şi muşcătoare. Yoyo încearcă să devină funcţionar model în vânzări, de dragul fetei care-l abandonase pentru un posesor burtos de BMW. Rolul nu-l prinde şi viaţa de junkie reîncepe. Consumatorii şi dealerii se caftesc ca în filmele cu Van Damme. Apoi se coalizează în vederea jefuirii farmaciilor. Dragostea devine sex, sexul se execută în grup („Nu mi-am dat seama nici până în ziua de azi dacă ea avea un cur ideal”). Amfetamina provoacă sinceritate. Pe cei mai mulţi asta îi înfundă. Pe Yoyo îl stimulează întru creaţie artistică. Când nu rulează, el e la internet cafe, unde lecturează de pe siturile literare. Ascultă rock, citeşte din Whitman şi consemnează viziunile lirice pe care le are după ce trage nişte iarbă. Unele sunt superbe: „Suntem frumoşi până ne doare carnea de înspăimântătoare frumuseţe”. Trece prin gările patriei cu „o imensă margaretă portocalie în mână”. Zugrăvirea mentală a simbolurilor este violent expresionistă, vangoghiană: „margareta toarnă portocaliu. Mă face fleaşcă”. Şi mereu frica de infernul care explodează când nu mai sunt pastile. Numai pastilele dezvăluie sufletul superb al lumii. De asta e geloasă poliţia...

Dacă n-ar fi umorul, cartea ar cădea în patetism. Aşa, scriitorul-junkie se amuză pe seama uniformelor. E mai versat decât ele: „Poliţiştii de la antidrog sunt ca femeile şi poeţii, după ce îmbătrânesc, trăiesc din faima tinereţii”. Memorabilă este faza percheziţiei. Sticleţii îi răscolesc casa şi când, dezamăgiţi, dau să plece, Yoyo le arată cât de ageamii sunt. Uite, dacă ar fi ascuns prafurile în puiul din congelator? La fel, teribilă este şi povestirea de puşcărie, îmbibată de un argou sexual plastic. După ce am citit secţiunea dedicată sfărâmării dinţilor cu ranga, în vederea unui sex oral paşnic, am încetat să mă mai exprim politically correct o vreme.

Cu siguranţă, mulţi vor zice că finalul romanului e tras de păr. Yoyo nu mai are ciocolată pentru Maria. Fără ciocolată, fetiţa nu merge să-i cumpere anumite pastile de la farmacie. Atunci, ia rahat de câine şi-l îndeasă în ambalajul din gunoi al unor bomboane de lux. Maria e în al nouălea cer. Yoyo nu mai rezistă, cade în genunchi şi-i cere iertare. Mie, însă, finalul mi se pare perfect plauzibil. Mereu cu ochelari de soare, ca să nu-l izbească lumina în ochii injectaţi, şi cu „cinşpe ani de puşcărie în rucsac”, drogatul rămâne poet şi, mai mult, om. Urâtul vieţii şi al semenilor îl obligă la gesturi extreme. Şi e bine că nu primează nici violenţa, nici văicăreala. Viaţa nu e aşa. Lucrurile sunt mai subtile. De pildă, iubitul îi declară iubitei că i-a scris o poezie, iar ea, drept răspuns, îl întreabă dacă să-şi schimbe bijuteriile din aur galben cu altele din aur alb.