Proză pentru olimpici

E drept că şi râzi citind Carne crudă, romanul pornografic al lui Alex Tocilescu (Brumar, 2007). Unii au spus că mai ales râzi, întrucât destrăbălările lui Emil şi ale Danielei ar fi dezamorsate.
Eu mi-am adus aminte însă de Luni de fiere al lui Pascal Bruckner, unde doi îndrăgostiţi parcurg toate etapele perversiunii, sfârşind prin a se desfigura reciproc, pentru a rămâne legaţi pe vecie. Şi ce final lamentabil a putut să dea Polanski filmului Bitter Moon, ecranizarea cărţii: el, ajuns în scaun cu rotile din cauza ei, pur şi simplu o împuşcă pe nesăţioasa de ea. Tot mesajul subtil al posesivităţii împlinite prin mutilare este pierdut. Şi din punct de vedere comercial este o gafă.

Revenind la fiul regizorului Tocilescu, acesta îşi grăbeşte eroii, doi tineri frumoşi şi educaţi, să încerce mai mult. Mai întâi ea este cucerită de dibăcia lui cunilinctică. Aşa se înfiripează dragostea şi speranţa ca „limbile acelea să nu fi fost o promisiune deşartă”. Încetul cu încetul realizăm că Daniela este total absorbită de sex, în timp ce Emil trăieşte pe un fundal de jazz şi rock, e mare consumator de filme şi-şi lipeşte pe computer bileţele ca să nu uite să dea cu aspiratorul. Umorul incontestabil este generat de acest halo de comentarii colaterale, de bârfe şi zvonuri care învăluie ca un cocon intriga de bază. Mai sunt şi observaţiile din finalul capitolelor scurte, observaţii care iau în răspăr faptele abia prezentate. Un prieten al lui Emil încearcă să-l prevină cu privire la Daniela: „Nu-i cam curvă? Întrebase afirmativ [subl. n.] – Nu mai mult decât mine”. Dialogurile (post)sexuale sunt delicioase datorită ingenuităţii lor perverse. Pe lângă muzică şi filme vechi, Emil mai este obsedat şi de regie: „Mă excită mai mult să produc plăcere decât să îmi fie produsă. –De ce? –Poate pentru că sunt cumva un voyeur”. Nu e vorba de generozităţi kamasutrice, deci, ci de plăcerea de a da o tuşă artistică „fiinţei cu două spinări”, ca să-l pun la treabă şi pe naşul Shakespeare. Nu este orice regizor un voyeur implicat? „Futaiul simplu este, în comparaţie cu sexul, ceea ce ar fi rezumatul lui Hamlet pe un sfert de pagină, în comparaţie cu piesa întreagă. Nu, sexul este – am arătat înspre noaptea de-afară – universul”. Culturalităţile astea lirice nu sunt foarte dese, din fericire, şi oricum sunt plasate într-un context comic. Ca în scenele de pat ale lui Camil Petrescu, bărbatul filosofează, iar femeia se minunează politicos.

Şiragul de perversiuni începe la un sex-shop, unde Daniela emite panseuri trăsnite în timp ce mânuieşte vibratoarele. În dormitor democraţia este la ea acasă – instrumentele de plăcere sunt aplicate mutual, dovadă a virilităţii ascunse a fetei şi a feminităţii pitite a tânărului. De gustibus...In timpul ăsta, Emil ţine să ne asigure că partenera lui nu era proastă...altminteri n-ar mai fi fost cu el.

După vreo 50 de pagini apar primele întrebări abisale. Adică Emil se uimeşte de ce poate face o femeie în pat, deşi are o faţă de copil. Dilema perpetuă a bărbatului: dispreţuieşte curva, dar o caută în propria consoartă. „Imi doresc ca toate femeile să fie cumva murdare, perverse. Dar evident că nu sunt. Şi totuşi, ar fi frumos...”. El, în calitate de student la Regie, propune un sex în trei. În consecinţă, vor face un filmuleţ cu o altă fată. Situaţia democratică din cuplu presupune reciprocitate, deci Daniela va beneficia şi ea de un june cam costeliv. De fapt amândoi beneficiază de el. Emil îşi pune maeştrii declaraţi (Bret Easton Ellis, Philip Roth şi Houellebecq) la muncă şi propune frecventarea de Swinger Clubs prin Primăverii, precum şi alte chestii. Ea - mirată: „Da de unde ştii tu chestiile astea? Cu ananasul, cu pepenii...-Sunt băiat deştept, am zis”. Începe terapia cu urină, dar nu şi coprofagia, căci materia respectivă e strict personală...

Când intervine în joc „legea salică”, lucrurile iau o întorsătură urâtă. Mai întâi, tot contemplând figura iubitei, Emil constată consternat: „gura Danielei avea ceva trist, ceva întâlnit uneori la curve. Ceva inexplicabil”. Apoi, înainte de swingereală, adică de participarea la orgii, apar semnele rele: „Priveam fascinat vârtejul pe care îl iscasem învârtind linguriţa în ceaşca de cafea. – O să dai pe masă, prevesti Daniela. – Aiurea, am zis”. Orgiasticul nu-i prieşte deloc doritorului de experimente. Se revine la cutumă – non licet bovi quod licet Jovi! Pe valahă: şi femeia poate să fie la fel de libertină ca bărbatul, dar nu se cade, nu-i frumos...Deci Emil o părăseşte, nu-mi dau seama dacă pentru un bărbat sau pentru o călugăriţă familistă. Un utopic băiatul ăsta! Daniela, fireşte, alunecă pe panta drogurilor. Nici nu mai apucă să se pocăiască, precum Moll Flanders. Să nu vă închipuiţi că naratorul ar fi misogin. Nici vorbă: la orgii el se tot miră cum de nişte zeiţe ca femeile se lasă posedate de nişte cimpazei burtoşi, cum sunt bărbaţii. Nici măcar musculoşii nu-l conving să nu deplângă amara soartă a femeilor (torturate de un instinct drăcesc).

Romanul are forţă datorită vitezei, antidescriptivismului şi alergiei la lirism. Alex Tocilescu este, în cele din urmă, un excelent autor de proză scurtă, aşa cum s-a putut observa în culegerea de nuvelete Eu et al., publicată la Polirom în 2005. Impactul acelei cărţi a fost evident, din moment ce este favorită în alegerea premiilor pentru olimpici...Şi în roman capitolele sunt colate, fiecare dintre ele constituind o unitate autonomă. Nu se încheagă o construcţie monumentală, simfonică, dar, cel puţin, lectura nu cade în plictiseală, iar umorul oxigenează epicul ca un sânge fără pic de colesterol.