Din strâmt spre mai larg

Insomniile lui Nichita Danilov nu sunt convulsive, ci decente şi relatabile. Pentru că Nu orice suferinţă zguduie sufletul poetului, ci doar acelea profunde, intraductibile în cuvântul ce serveşte numai ca suport al informaţiei:
„Nu orice suferinţă/încape în buzunarele sufletului/asemenea vântului/umblu pe străzi/risipind coji de seminţe în inimi./Umbrele voastre le adun în snopi,/şi le îngrămădesc în hambare.” Volumul Centura de castitate, apărut la Editura Cartea Românească în 2007, are o structură epică şi propune o poezie noematică. Adică se încearcă inserarea produselor cerebrale într-o realitate fluşturatecă şi comodă: „Câte gânduri se pot/ascunde într-o bucată de carne/învelită într-un ziar...” (Gânduri).

Centura de castitate ar putea fi şi un simbol pentru îngroparea în sinele aghiorit, departe de vuietul şi şuierul irelevante. Iată însă că centura începe să scârţâie sub presiunea pântecelui ajuns la senectute şi (bos)umflat falstaffian: „astfel încât acum, ajuns la adânca senectute,/bâjbâind cu mâinile, încerca/să deschidă, apelând la tot felul de tertipuri,/chiar şi la vrajă,/propria sa centură de castitate,/pe care o vedea în vis/cum îi înconjoară coapsele.../scârţâind în bătaia/tuturor gândurilor...” (Centura de castitate). Fără să practice o scriitură spectaculoasă, racordată la noul limbaj informatic, neataşat de obsesiile textualiste ori post-textualiste, poetul îşi sondează hăul interior ca şi cum ar fi plecat la o vânătoare a formelor fără fond: „Intunericul a plecat/a ieşit pe uşă/înfundându-şi/jobenul pe ochi/ridicându-şi neputincios umerii/tuşind de trei ori/în semn de rămas bun/sau poate de înţelegere//Şi în urma lui/a năvălit bezna:/am întins braţele/descriind un semicerc/apoi am înscris un/triunghi luminos/înăuntrul lui...//I-am pipăit formele, peste tot unde ar fi trebuit să fie plin/am dat de gol/ne-am mulţumit şi cu asta.” (Forme). Există posibilitatea ca cititorul dedat la excesele viscerale ale douămiiştilor ori la tristeţea pixelică, cu sonorizare punk, a plusdouămiiştilor, să bată în retragere în faţa acestei redute poetice. Pentru că în multe dintre creaţiile sale Nichita Danilov face notaţii simple asupra unui peisaj comun, eventual pomădat cu referinţe culturale. Puţine metafore, puţine alăturări tari de cuvinte, prea puţine focuri de artificii lexicale. Un condei paşnic. Monotonia autostrăzii poetice izolatǎ fonic este jalonată de strofe – dacă le putem numi aşa – expresive prin profunzimea viziunii metafizice. Feofan, acest alter-ego noetic al autorului, sondează cerurile în căutarea unui Deus absconditus: „Dumnezeu privit ca mulţime vidă. Lipsită de ea însăşi. Lipsită de elementele componente. Un vid al materiei. Al elementelor”. Tăriile sunt însă vide, cel puţin în intervalul sublunar, deoarece deus otiosus s-a retras dincolo de fruntariile până la care poate bate radarul isihast: „Un Dumnezeu suficient sieşi. Extras din sine însuşi. O rădăcină pătrată a unui număr, din care se nasc toate numerele” (Feofan. Mulţimea vidă).

Ochiul orb al lui George Vulturescu este reluat aici sub forma Creatorului orb, văzut într-o perspectivă diafan-erotică: „De la fereastra părului tău/mă aplec peste/cea mai înaltă margine/a tuturor lumilor...//[...]//Şi cortina de purpură a înserării/se lasă peste oraşul/în care un Dumnezeu orb/leagă trecătorii la ochi/cu urne de cenuşă...” (De la fereastră). Ştim din „misterul păgân” al lui Lucian Blaga, Zamolxe, că Dumnezeu e un bătrân orb pe care fiecare credincios îl ia de mână şi-l duce încotro vrea. Nichita Danilov urmează Paşii Pofetului şi are viziunea unui Feofan în dezintegrare panică: „Unghiile mi-au ruginit/asemenea frunzelor arţarului/şi oasele mi s-au subţiat/asemenea pietrelor/peste care curge râul Lethe.../Ingerii Domnului/ca nişte peşti/mi se strecoară în vârtejuri/prin găvane.../...Mie însumi îmi sunt/râu şi murmur/ce înalţă imnuri de slavă/amurgului pur” (Feofan. Slavă). Pentru că numai prin des-compunere se poate urca în regatul simplităţii, unde nimic nu înşeală, nimic nu îngăduie slava aparenţei în dauna esenţei.

Mai mult, poetului i se par ineficiente aceste căutări laterale şi se luptă să dea la iveală Forţa lăuntrică. Revelaţia ţâşneşte din jocul inocent şi are sclipiri panteiste: „În care pumn ţin crucea,/în dreptul sau în stângul?/În acesta sau în acesta?/În acesta am zis/Şi fetiţa deschise palma/dând drumul la un fluture./Atunci în celălalt!/Ea îşi desfăcu şi cealaltă mână/din care-şi luă zborul un alt fluture./Atunci în celelalte mâini/pe care le ascunzi la spate...//Şi atunci sărind coarda,/ea îşi desfăcu cealaltă mână/- un adevărat eventai -/din care zburară/împrăştiindu-se pe străzi/mii şi milioane de fluturi...” (Şotron).

Şi pentru ca aghioritul să nu urce singur în paradis, perechea primordială este refăcută prin cooptarea Fevroniei, cea care sfinţeşte gestul cosmetic: „trecând de cea de-a treia treaptă a tinereţii/în fiecare an când/se sfârşea postul Mare/în ultima zi a Săptămânii Patimilor/îşi pilea cu migală unghiile/zugrăvind pe fiecare dintre ele câte un chip de apostol/astfel încât împreunând/mâinile una de cealaltă/în timpul rugăciunii/încerca să reconstituie Cina cea de Taină” (Fevronia). Încetul cu încetul se contureză profilul unui veritabil poet religios, îmbătat de viziune şi fabulaţie evlavioasă: „Craniul Papei Benedict al II-lea/de la mănăstirea Lavra Pecerska/donat de regele Carol I/ţarului Vladimir/imediat după/creştinarea Rusiei/degajă şi acum/atâtat mir,/încât dacă/l-ai strânge din aer/şi ai turna din el cărămizi/ai putea clădi o catedrală/din sfinte miresme/de trei ori mai înaltă/decât catedrala Sfântului Petru” (Mir). Reuşind câteva poeme superbe, autorul lor primeşte revelaţia „maximă”. Ca la orice mistic autentic, clarvederea sa are şi un subtil caracter orgiastic: „Şi atunci am văzut rotindu-se faţa mea în afara şi înlăuntrul meu, o faţă cu mai mulţi ochi şi mai multe guri, care-mi vorbeau în mai multe limbi deodată” (Faţa lăuntrică). Şi iarăşi, autenticitatea revelaţiei este probată de asumarea Patimilor şi de durerea provocată de ratarea întâlnirii cu Dumnezeul întrupat: „da, am plecat de mult/stau acum în dreapta şi în stânga Tatălui;/dintr-o cupă sorb vin,/în cealaltă fărâmiţez/mici îngeraşi dintr-o bucată de pâine.../Luaţi şi ospătaţi-vă/acesta este sângele meu/şi aceasta este carnea mea/care se prăbuşeşte asemenea norilor/din cer în ţărână...” (Anghelo).

Aghioritul trage concluzii amare, apofatice: A avea, dar şi a fi sunt iluzii cu zbor jos, procrearea este o multiplicare de non-identităţi, o demonie manieristă: „Aparatul genital, privit ca un mic teatru al ororii, ca o clopotniţă a deşertăciunii, pe orologiul căreia se învârt figurine aflate în extaz....La fiecare interval de-o oră, figurinele parcurg un întreg zodiac carnal. A fi şi a avea. A poseda. Iată suprema artă a deşertăciunii.//Sexul este oglinda ce multiplică trupurile” (Feofan. Clopotniţa). Simbolul acestui determinism cosmotic şi lipsit de suflare este pendulul. Absurdul mecanicizat şi de o exactitate elveţiană, aduce aminte de Matei Vişniec: „O persoană între două vârste şi de sex incert este introdusă într-un pendul. În jurul pendulului se trasează un cerc pe nisip cu raza de 3,14” (Feofan. Pendulul).

Continua pendulare între materie şi spirit, între existenţă şi umbrire dă măsura acestei poezii de o gravitate şi simplitate budiste: „Umbra cărui trup e sufletul?” (Umbre). Zbatere perpetuă, zădărâre a speranţei, înmugurire şi ofilire – joc de scenă susţinut de o recuzită teatrală elementară, ca în vremuri de restrişte: „L-am văzut coborând scările,/cu cârjele subsuoară, tropăind/când pe un picior, când pe altul,/şi atunci am strigat: stai,/el însă continua să coboare mai departe/fredonând aceeaşi melodie/ce părea să nu aibă nici început şi nici sfârşit” (Feofan. Vindecare).

Al treilea ciclu de poeme, intitulat Lumină, povesteşte despre virtuţile taumaturgice ale basmului. Miracolul, cortegiul angelic şi iniţierea omului-făt-frumos mai sunt posibile doar În podul casei, acolo unde zac prăfuite armele Tatălui: „În podul casei sale/tatăl ridică un cal de nisip/galopând peste ruinile veacului./În podul casei sale/tatăl potcoveşte un cal de nisip şi-l acoperă cu ziare. Îngerul cu două feţe/îşi lasă picioarele pe acoperişul de ţiglă”. Tatăl însuşi a rămas în amintirea fiului ca un demiurg poznaş: „Din tata a rămas doar/foarfecele” (Din tata). Această ultimă parte a volumului reface oikumena fiinţei simple, pătrunsă încă de sensul spiritual al căminului: „De multe ori m-am gândit: nu omul alege casa în care stă, ci ea îşi alege proprietarul!” (Casa). De la marile prospecţiuni noetice, egoul poetic se răsuceşte spre grandoarea intimităţii, impalpabilă pentru iniţiaţii sferelor înalte: „Există undeva/un corp tăcut în univers/a cărui greutate/adăugată la a ta/dă suma zero” (Corp). Nu avem de-a face cu un intimist, însă, căci fatalitatea plăcută a căminului este extinsă până la un conglomerat hibrid, numit Ţară.

Nichita Danilov e un poet al tăcutului, pentru că urechea lui este saturată de arpegiile ideatice. Meritul său cel mai mare este că, deşi pare să fi văzut „jocul ideilor, jocul ielelor”, iată, a scăpat nevătămat şi s-a întors să ne traducă în fraze concrete nevăzutul. Centura de castitate poate fi şi o parabolă a sugrumării setei de transcendent, a cuvântului oripilat de formele găunoase care ne populează creierul şi poftele. Între abstractul inuman şi concretul cu iz de talcioc, poetul reuşeşte să ţină dreapta măsură. Catarama nu e încheiată nici la ultima, nici la prima gaură a centurii, oricât de plină sau de goală ar fi burta poemului. Aura sa este asigurată de prelucrarea marilor teme în registru modest: „<>/<>”.

Dacă ar fi scris acum şaptezeci de ani, Nichita Danilov ar fi colaborat la Gândirea şi ar fi fost ilustrat de pictorul Damian.