Foc continuu

După o hiperbolă elefantină, Ofelia Prodan s-a baricadat la capătul opus al axei estetice, anume într-o carte mică.
Poeta, extrem de activă pe site-urile literare, a izbucnit editorial şi, din câte am înţeles, nu are de gând să se oprească aici. Probabil noua ei tactică lirică se va plasa undeva la mijloc, între hiperbolă şi litotă.

Elefantul din patul meu, Vinea, 2007, volumul de debut, e o carte simpatică atât la nivel paratextual (coperta), cât şi la cel textual. Mici povestioare ingenue cu o poantă sau o piruetă la final. Plăceau firescul, naturaleţea şi impresia de joc cu jucării de pluş. O estetică minimalistă propusă la ţanc, după atâtea volume apocaliptice, lacrimogene ori chill-out.

În acelaşi an apare cartea mică, la Brumar – copertă neagră, corp de literă pitic. Sugestie de crispare, de retragere în carapace şi trăire coşmarescă. Ai zice că prima carte a fost doar un pardesiu crem care ascundea o rochie neagră. Sau, amintindu-ne de Blake, după Songs of Innocence, vin Songs of Experience. Ciclurile poetice sunt poeme din lume, doi într-o lume şi altă lume – Locul. Poeziile sunt comprimate, cu scrutcircuitări semantice, rapide şi anecdotice. Anecdota, la rândul ei, se construieşte din instantanee dispuse într-un colaj care vrea să fie izbitor. Tehnica modernă e aluvionată de simboluri şi mişcări simbolice. După treizeci de pagini te cam lasă nervii. Un poem exemplificator: „tata nu-şi mai încape în piele//stă pe marginea patului/învelit într-o pătură groasă/şi mişcă precum un copil din/picioarele durdulii tăiate//lângă el/un lighean cu sânge şi apă//şi un ghemotoc de cârpe murdare/gălbui//are două riduri adânci pe frunte/şi nasul nefiresc de subţire//reflectorul îi luceşte pe chelie/iar tata nu-şi mai încape în piele/de fericire” (reflectorul). Mai supără şi patetismul ori „concluziile” trase din „premise” total neînrudite: „Lulu şi-a chemat prietenele în spatele/blocului şi le-a arătat încă nu începuse ploaia/doar fulgere mari brăzdau cerul/le-a arătat prietenelor ciufulite cu buze rujate/pe furiş/chiloţeii ei mici albi/ele se uitau aşa curioase strângeau palmele umede/nu ştiau ce să zică se foiau/şi a început să plouă/Lulu plângea/toate fetiţele stăteau nemişcate pe iarbă/în ploaie/cuminţi ca nişte păpuşi/şi nimeni nu ştia că Lulu plânge” (fetiţele). Scenariul, decorurile şi efectele de lumină mi-au adus aminte, pe alocuri, de pictura lui Caravaggio: „micuţa cerşetoare şi-a plecat ochii/sfioasă/apoi a început să vorbească/şi vocea ei groasă răguşită ca a unui bărbat care/fumase la greu toată viaţa/m-a impresionat/mişca repede mâinile prin aer/în timp ce vorbea/din mâinile ei subţiri a ieşit o undă/rece de spaimă/i-am pus mâna pe căpşorul negru/uită-te la mine un pic/am rugat-o frumos/şi-a ridicat capul încet/m-a privit/şi doamne, se uita cruciş” (micuţa cerşetoare).

Despre ce povesteşte această poezie? Despre fetiţe nefericite şi sensibile roase de o tristeţe personificată bestial, despre spaţii subterane populate de arătări macabre şi vâlvoi, despre androidizarea oamenilor. Multe reflexe expresioniste: lacrimi, pumni, moarte, ploaie şi demenţe. Scriitura are forţă, dar aduce cu unele cicluri ale Angelei Marinescu. Doar că acum, în loc de Fugi postmoderne, avem audiţii din Portishead. În loc de satul prin care poeta umbla rasă-n cap, găsim oraşe-fantomă cu manechine de plastic în vitrine şi oameni gârboviţi de sacoşele în care-şi cară traumele trecutului.

Dar Ofelia Prodan avea nevoie să-şi exorcizeze întunericul care-i bântuia ungherele fiinţei. Spaima şi ţipătul ei mi se par autentice, nu doar un gest literar. Nu e o schimonoseală de teatru, o pantomimă. Sper ca după această defulare poeta să revină la mesajul ei iniţial, dezinvolt şi fără crispări, mai puţin strangulat de garoul simbolurilor. Şi încă ceva – poate că ar fi bine să ia o pauză de hârtie, măcar timp de un an.

p.s. Inainte să termin corectura cronicii, am aflat ca Ofelia a mai scos recent un volum de poezii. Asta e – uneori sfaturile ajung după ce tragedia s-a consumat!