Între naţiune şi popor sau printre

În revista Academica Mircea Mâciu aminteşte de amplitudinea pe care o dădea Dimitrie Gusti conceptului de naţiune în studiul „Problema naţiunii”, publicat în Sociologia militans (1934). Gusti raporta naţiunea la cultură şi o înţelegea ca pe o „realitate sintetică” ce formează „un întreg viu, indivizibil”
. Distincţia între naţiune şi popor s-ar întemeia pe faptul că prima este „o creaţie voluntară”, în timp ce al doilea ar fi numai o comunitate etnică naturală. „Naţiunea se realizează printr-un efort de fiecare clipă, prin voinţa de a fi, de a trăi şi de a lupta”, aşadar ea nu este o entitate spontană, ci una dibuită îndelung şi conştientă de destinul ei. Totodată, natura este legată de un anumit mediu geografic, ea se supune „operei de creaţiune a pământului”, imprimându-şi, în acelaşi timp, „deprinderile şi civilizaţia în acel pământ”. Întreg sistemic, naţiunea nu poate fi separată de „substratul ei etnic, de populaţia care o compune, de trăsăturile ei sociale specifice, de masa ereditară, de însuşirile fizice şi psihice, care nu-i aparţin decât ei”. După cum se vede, enumerând elementele constitutive ale naţiunii, Dimitrie Gusti se plasează în descendenţa doamnei de Stäel şi a lui Taine. Romantismul a fost cel dintâi care a înţeles un complex culturalo-civilizatoric ca pe o rezultantă a unor forţe generate de mediu, climă, ereditate. Cu alte cuvinte, un dat, la care se adaugă o sumă de influenţe. Mai mult, savantul român ia în consideraţie şi tradiţia, factorul spiritual, afirmând că o naţiune îi „cuprinde pe morţi ca şi pe vii”. Originalitatea concepţiei sale este dată de perspicacitatea suprapunerii factorului spiritual celui genetic şi ambiental, naţiunea fiind definită ca „durata culturală în succesiunea generaţiilor”. Propriu-zis, Gusti validează ca trăsături principale ale unei naţiuni îndârjirea, moştenirea spirituală, asumarea unui destin coerent, eroismul şi stabilitatea. Viziunea sa teleologică este contiguă celei blagiene sau celei aparţinând lui Rădulescu-Motru.

În armătura demonstraţiei se infiltrează în chip firesc o întrebare: nu cumva suntem mult mai mult un popor decât o naţiune? Apoi o alta: în epoca globalizării şi a consumismului mai sunt întrunite condiţiile de existenţă ale naţiunii?

În fond, sloganul rămâne acelaşi, chiar dacă actualizat: „Funcţionari din toate ţările, uniţi-vă!”. Naţionalitatea se declară sau nu, cetăţeniile se cumulează, dar poporul rămâne acelaşi pe tot mapamondul. Ca şi publicul, de altminteri...