Singur în bătaia generaţiilor

Capodopera maxima (Vinea, 2007) a lui Nicolae Tzone are cu adevărat nevoie de atâţia contraforţi critici? Prefaţă, postfaţă, opinii critice – până şi clapetele copertelor sunt acoperite de consideraţii critice. E mai ceva decât la catedrala din Chartres.
Eu cred că ea stă singură în picioare şi rezistă chiar şi la un uragan (critic şi el, fireşte!). Atunci? N-are magnificul autor încredere într-o armură mai lejeră, aşa, de vară? Ori, din contră, a vrut să le acorde şansa eternităţii lumeşti tuturor aceste condeie? Iarăşi înclin spre a doua variantă. Oricum, blindajul critic sau al opiniilor de gust mai poate sugera că poetul a scos un volum de opere complete, nec plus ultra, şi că de acum încolo se va dedica exclusiv activităţii editoriale. Ei aş!
Într-un Preambul măiastru, Şerban Foarţă decretează că Nicolae Tzone poetizează „precum cântă pasărea, din instinct”. Şi chiar dacă îl vede ca pe „un body-guard al avangardei”, suprarealismul său ar fi „mai degrabă post-romantic, decât unul de sorginte post-dada”. Substanţa artistică i se pare însă una preponderent romantică. Dar, am văzut, un romantism care se adapă exclusiv cu efluvii inspiraţionale. Nimic raţional în poezia preotului de la templul avangardei, carevasăzică. Oare aşa o fi?
Bineînţeles că la zecile de aporturi critice al meu va fi superfluu şi, mai rău, derizoriu. Aşa că mă voi limita la consideraţii despre actualitatea şi inactualitatea acestei poetici contracurent.
Preţiozitatea, calofilismul şi alexandrinismul scriiturii lui Nicolae Tzone nu mi se par a fi un scop în sine. Aici se desparte el de reţeta poetică a prefaţatorului său. Armătura stilistică susţine o agitaţie browniană a imaginilor şi simbolurilor ce atinge fruntariile delirului. Dar un delir nărăvaş, muşcător şi donjuanesc, diferit de delirionismul psihologizant, obsesiv şi poznaş-pervers al Ruxandrei Cesereanu. Dacă poeta clujeană îşi construieşte feerile erotice cu cărămizi freudiene, cu bolţari sculptaţi cu fauni greceşti şi cu fineţuri culturale împodobite cu neoane din Place Pigalle, la Nicolae Tzone universul e un „vârtej în haos eternitate pentru sinucigaşii sublimi posedaţi/sfârtecaţi de idei şi de viziuni”. Carnaval tardiv în cinstea contelui Lautréamont, cu imprevizibile deplasări de recuzită între hiperbolă şi litotă: „capodopera maxima elefant/cât un şoricel maimuţă cât o pisică gândac de colorado/cât vaporul titanic înainte de scufundare”. La fiestă iau parte sumedenie de personaje istorice şi culturale, trenă a unui ego tumefiat, iubăreţ şi bătăuş. „Cu moartea mea de mână cum cu sora mea”, aşa se plimbă trubadurul care sau forţează metafora („maţele pietrei”) sau bravează executând frize răsturnate („oamenii musculoşi alergau năuci/cu armăsarii grei în spinare”). Energetismul acesta, deşi împletit în trei codiţe suprarealiste („nebunia congenitală/fluturând la vedere ca o grindină-n iulie cu ouă de gheaţă cât nucile”) izvorăşte din versanţii macedonskieni. Tot de acolo şi personificarea poeziei, ba şi a punctuaţiei, preamărirea gloriolei poetului şi spurcarea duşmanilor („rochia de mireasă a virgulei dintre mine şi mine/dintre poezia magnetică şi poezia cinetică”). Virilitatea macedonskiană care sufoca bidiviul în strânsoarea coapselor, obligându-l la decolări perihelice, izbucneşte aici mai neastâmpărată: „devin tot mai tânăr tot mai puternic tot mai viril tot mai drac”. Carnea se condensează în gândire pură, gândirea, pofticioasă orişicât, deflorează „păpădia inspiraţiei”, bolboroseşte „versuri roşii şi negre în transă” şi visează la Marilyn Monroe. Ca Alecsandri şi Alexandru „Stradivarius”, Nicolae Tzone acumulează muniţie consonantică şi vocalică: „mă-nverşunez să trag cu tunul construit din consoane metalice în troia vocalelor”. Suflet vexat, apoi, poetul dă fuga regulat la poştă şi trimite o serie de telegrame de transcris pe fălcile falnicului măgar K.
Editorul cel mai înverşunat al poeţilor tineri se încăpăţânează să nu ia seamă la scriitura generaţiilor pe care le propulsează. Asta dovedeşte capacitatea de a accepta opţiuni estetice diferite - deci mare deschidere mentală - şi tărie de condei. Titlurile bombastice probează rezistenţa eroică pe bastioanele unei reţete poetice ce nu i se mai prescrie cititorului de multişor. Şi totuşi, nu degeaba înoată Il Magnifico împotriva curentului! La un recital live, sunt convins că versurile lui ar da de ruşine pe multe dintre cele mai noi. Spectaculosul, metaforele scăpărătoare, retorica seismică şi epitetele bubuitoare asigură vigoarea discursului. Sigur că riscul de a exceda urechea ascultătorului este mare, sigur că scăpărările stilistice pot eşua într-o cavalcadă de tropi. Chiar şi aşa, nu e miraculos să vezi cum poezia se naşte din orice? Şi poezie, nu versificaţie păunesciană!
Până şi abstracţiunile iubesc perversiunea: „Viaţa în poziţia şaizeci şi nouă cu neviaţa”. Personificările sunt milităroase: „drumul soldat de plumb caporal de praf general de pietriş sunător”. Erotica, deşi incendiară, nu are de-a face cu exhibiţionismul lui Emil Brumaru: „iubitule spune-mi un vers pe care atunci când îl aud să plece către tine/carnea de pe mine toată” sau „ţâţele ei vorbeau deodată cu cele zece mii de sfârcuri albe ori roz tari ori zemoase/în chineză în engleză şi în franceză în română germană şi japoneză”. În plus, Nicolae Tzone este, probabil, unul dintre foarte puţinii scriitori care reuşesc să introducă în casting-ul producţiei lor actori ca poezia, versul, poetul, arta. Şi asta fără să plictisească!
Încă două remarci. Ilustraţiile Mihaelei Şchiopu, fauviste şi nebuloase, ţâşnind din negru spre verde şi roz, surprind fermentul acestei poezii îndopate cu steroizi stilistici. Desene vârstate, informe şi pulsatile, ce dublează fericit defilarea unui suprarealism rococo.
Şi interesant este că dintre paratrupele critice care flanchează miezul cărţii lipseşte Marin Mincu. Sau nu l-am prins eu în cătare?