Felix Nicolau: Graalul interior

 

(în "Cetatea culturală" Cluj, septembrie, 2008)

de Valeria Manta Taicutu

Problema personajului pe care-l creează Felix Nicolau nu constă în faptul că este „tandru şi rece” (în romanul apărut cu acest titlu la Editura Cartea Românească, 2007), ci în fărâmiţarea lui. Cei trei naratori încearcă să „reconstruiască acel puzzle cu piese lipsă care era existenţa dispărutului”, adică a lui Leonard Tupilat, deşi centrul de greutate îl constituie, de fapt, criza existenţială a lui Cosmin/Sabina, o personalitate scindată, care interpretează roluri „în discrepanţă cu caracterul său”.

Fragmentele de jurnal, biletele, relatările indirecte, mail-urile şi tot ceea ce reuşeşte Cosmin / Sabina să adune şi să transcrie în pagini „comandate” de psihiatrul buzoian Iolescu, şeful clinicii Măgura, cu scopul unui catharsis prin scris, al artterapiei şi al descoperirii „Graalului interior”, se înscriu mai puţin într-un demers terapeutic recuperator, reprezentând, mai degrabă, o modalitate de a spulbera modalităţile epice tradiţionale. Romanul are, aparent, structura unui text dramatic, constituindu-se ca un joc al replicilor lui Leo şi Cosmin/Sabina, replici-monologuri menite să contureze universul personal al emiţătorului şi, în foarte mică măsură, relaţia sa cu celelalte personaje. Cel mai adesea, situaţia de comunicare este una falsă, lipsind atât adresabilitatea, cât şi funcţia fatică a limbajului. Vocea auctorială apare rareori – şi numai în monologurile lui Cosmin, având aceeaşi valoare ca şi indicaţiile de regie strecurate între paranteze de un autor dramatic, deşi, în câteva cazuri, prezenţa interogaţiilor retorice şi a intenţiei de clarificare ori de sancţionare morală îi dă funcţionalitatea corului din tragedia antică: „Ceea ce-l derutase mult timp fusese sabotajul constant pus la cale de doctor şi de anumiţi amici ai lui Leo, care-l duseseră pe piste greşite. De parcă anumiţi indivizi ţineau cu orice preţ să măsluiască realitatea, să-l facă pe Leo mai rău sau mai bun decât fusese el în realitate. Cine şi de ce avea interesul să-l împiedice pe Cosmin să iasă din amnezia blestemată care-l ţinea prizonier de doi ani de zile?” (p. 72). Nu numai Cosmin este îndrumat dinadins pe o pistă greşită, ci şi cititorul însuşi, de care Felix Nicolau nu face mare caz, dar căruia i se ascunde până la sfârşitul romanului dubla identitate a lui Cosmin. Ceea ce pare căutarea clasică a unui dispărut devine o modalitate inteligentă de a-l pune pe cititorul-martor din roman, pe Cosmin adică, în situaţia de a fi el însuşi reconstituit, tot printr-un act de lectură / decodare a mesajelor, ca personaj ce ignoră „tâmpeniile mistice”, pentru a descoperi logica pură a predicatelor. Până să se ajungă însă la triumful raţiunii, secvenţele epice trebuie să-şi arate aversul şi reversul, într-o construcţie asemănătoare cu jocul camilpetrescian de oglinzi paralele. Dificultatea constă în a separa autenticul de fals, aparenţa de realitate, textul apocrif de cel original, operaţie cu atât mai anevoioasă cu cât este preferat palimpsestul şi spectacolul lingvistic. Furat de stilul în care somptuoasele perioade, eleganţa, cursivitatea şi sobrietatea alternează cu argoul, ironia şi exprimarea „băşcălioasă”, şi unde scenele tensionate, centrate pe analiza psihologică a încordării dintre personaje şi lume, sunt în majoritatea cazurilor urmate de relatări burleşti, (oximoronul şi hiperbola, utilizate din plin, conturând un univers absurd), cititorul pierde din vedere cealaltă scriere, ascunsă sub teatrul umbrelor şi-al aparenţei.

Cosmin, victimă a unui experiment psihiatric, este personajul care trebuie regăsit, el este marele dispărut şi nu prietenul său, Leo. Drumul trebuie parcurs din afară spre interior: dacă la început, ascultând de sfaturile şi de poruncile lui Iolescu, Cosmin caută în textele reale ori apocrife, în fragmentele de jurnal şi în toate materialele care i se pun la dispoziţie, indicii despre locul unde ar putea să se ascundă Leo, în momentul când începe să-l perceapă pe acesta ca personalitate scindată, personajul începe să se descopere pe sine. Metoda este cea a paşilor mici, care exclud „iluminarea” bruscă şi psihanalizarea forţată. Cosmin îşi descoperă gusturi, preferinţe, obiceiuri îngropate în subconştient, dar pe care le simte ca fiind noi şi nepotrivite cu masculinitatea afişată („Însă pe Cosmin îl pasionau mai degrabă site-urile de modă sau chat-ul pe subiecte amoroase, gastronomice, ori – de ce nu? discuţiile despre club culture. [...] i-ar fi surâs un portofoliu la Ministerul Familiei şi al Ocrotirii Copilului” – p.185). Citind, el îşi pierde „virginitatea spirituală”, se îndepărtează de realitatea imediată, de banalul epic ce constituie carnea textului şi îşi dă seama că „ceva ronţăia textul pe dinăuntru” (p. 84). Inserţia oniricului se face în limite rezonabile, atât cât să trezească interesul pentru semnificaţia stratului din profunzime, ascuns de cel apocrif, de la suprafaţă: „Jurnalul lui Leo conţinea şi înregistrarea viselor sale mai spectaculoase, vise care trădau o disponibilitate cronică spre deghizare şi senzaţional. Asta, bineînţeles, dacă fragmentele în cauză erau autentice, dacă nu le interpolase cineva pentru a sugera că autorul lor ar fi fost un personaj cu o personalitate schizoidă şi fracturată, deviind de la realitate cu ajutorul a tot felul de travestiuri, unele chiar în acea stare de dereglare cerebrală numită somn” (p. 109).

În punctul de maximă tensiune înregistrat de căutarea propriei identităţi, dilema lui Cosmin este rezumată de vocea auctorială: „Fluiditatea externă a acestui personaj, în fond atât de rigid la exterior, lansa suspiciunea că el s-ar fi putut complăcea într-un joc de aparenţe, ca într-o încăpere imensă placată cu oglinzi deformante. Un inutil joc de artificii ziua-n amiaza mare, o demonstraţie de pantomimă compusă din zâmbete, grimase şi gesturi ameninţătoare, o fărâmiţare a unei personalităţi masive într-o sumedenie de personalităţi zglobii, teribiliste”. (p. 218).

Tributar pe alocuri lui George Călinescu (v. „Cartea nunţii”), mai ales în crearea interioarelor vetuste şi a portretelor de mătuşi matusalemice, Felix Nicolau se remarcă prin stil, talent şi vervă, romanul său având foarte puţine puncte slabe (printre acestea, totuşi, s-ar cuveni sancţionată încheierea abruptă, în care mitul androginului este contaminat cu operaţia de schimbare de sex, o „găselniţă” de ultimul moment, care mai mult scade decât adaugă ceva semnificaţiei întregului, precum şi trimiterea la „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown: metafora Graalului interior putea fi înţeleasă şi fără apelul la un roman de duzină).