Epoca Zuza. Când realitatea se substituie ficţiunii*

Petru M. Haş, in revista "Arca"

Cea mai actualã contemporaneitate este a cvasidispariţiei ficţiunii. Distanţa dintre om şi realitate a devenit minimã, de nu cumva a chiar dispãrut. Omul nu mai apucã sã ficteze ceva, deoarece ori l-a înghiţit realitatea, ori el inhaleazã realitate în neştire, pe care, apoi, este silit s-o emitã în stare purã, nedigeratã, când cu haz, când fãrã haz, sumbrã.

Tandru şi rece, romanul lui Felix Nicolau, este romanul actualitãţii cât mai recente plauzibil. Scriitorul pare sã deţinã în egalã mãsurã virtuţile prozei şi ale poeziei. Fapt evident pentru cine citeşte cu atenţie Tandru şi rece. Totuşi, de specificat cã, în cazul de faţã, farmecul îl conferã povestea, naraţiunea alertã, încântãtor de şuie, a unor întâmplãri din actualitate.

Roman de epocã, romanul lui Felix Nicolau oferã ceva din imaginea Ro­mâniei de dupã decembrie 1989, o imagine mai mult sau mai puţin comunã şi a cãrei emblemã sunt Bucureştii, „micul paradis canin”. Personajele sunt fie presupuse ficţiuni, fie persoane/personalitãţi decupate din cotidian. Teveul funcţioneazã: „ – La ce te uiţi? – E Dinescu, se dã în spectacol în Parlament. Nu-ţi pot ţine ãştia şedinţa de el.” Zuza este şi ea o hienã realã, nãbãdãioasã cãţeluşã de cartier, devenitã mamã şi bunicã a haitelor dâmboviţene: „Pe vremea aceea însã, Bucureştii era cunoscut şi ca ‘micul paradis canin’, majoritatea câinilor comunitari fiind fii şi nepoţi de-ai Zuzei. Prima delegaţie chinezã sositã în România dupã Revoluţie a fost încântatã de toatã zuzimea care bântuia centrul în haite şi şi-o trãgea pe la colţuri cu limba scoasã de-un cot.” S-ar putea acredita sugestia cã niciodatã nu s-a lãtrat în patria noastrã ca de la objnouã încoace, încât Swift, de-ar fi trãit aici, ar fi scris o frumoasã Cãlãtorie în Ţara Zuzu.

Umorul întâmplãrilor şi personajelor, personaje adesea episodice, anecdotice, captiveazã îndeosebi în acest roman de epocã. Umorul dublat de o ironie amarã, un gen de ironia sorţii. Astfel de personaje pitoreşti/picareşti sunt studenţii maramureşeni, între care se distinge Ionicã Moldovanu: „Ionicã Moldovanu, un ins solid, creţ şi cu graiul neaoş, fugise din satul de baştinã, Bogdan-Vodã, ca sã poatã ajunge la Bucureşti sã-l citeascã pe Croce.” Tinerii nordici fac un dute-vino între capitalã şi bazã. Investesc în culturã: „Mai mult de trei sãptãmâni nu rezistau niciodatã. Ce nu dãdeau pe filme, dãdeau pe cãrţi: mãi omule mãi, noi tre’ sã ne facem bibliotecã pe când ne întoarcem. Cã acolo nu-s cãrţile care ne trebe nouã, mãi.” Îndãrãtnicii pãstrãtori ai culturii ajung pânã-n Spania –, unde Ionicã „renunţase la o slujbã de cioban de lângã Madrid, unde era mai bine plãtit, şi se refugiase în Pirinei. Luase cu el şi geamantanul cu cãrţi. Dimineaţa ieşea cu mioarele, le ducea pe pajişte, iar el se punea cu burta pe Croce, pe Hocke. Apropierea de Madrid fusese prea stresantã pentru nervii lui sensibili.”

Partiturile oralitãţii sunt altã sursã de umor. Fastuoasele înmormântãri ţigãneşti dau bocete memorabile: „Halelei, Solimaneee! cã ce baştan erai tu! gajâci bulãnoase, maşâni bengoase, case dã case! Haoleu, şãf dã Hoccident ce erai tu!” Curatã înmormântare cu halacatel: „Unde-i halcatelu, sã i-l bãgãm în buzunar, cã poate sã trezeşte şefu în cavou…”

Leo, personaj-narator de prim-plan, nu lasã nimic sã-i scape, tinde sã înregistreze totul. Starea jalnicã a învãţãmântului românesc, noile generaţii de profesori subnutriţi, sadismul birocraţiei didactice, dezinteresul guvernanţilor, fac un tablou aparte în Tandru şi rece.

În studiul introductiv al unuia dintre romanele sale, Mircea Nedelciu propunea o reţetã pentru alcãtuirea unui roman, reţetã care se strãduia sã nu omitã nimic, niciun ingredient. Felix Nicolau, la rândul sãu, a alcãtuit dosare de fişe; el înregistreazã, ficţioneazã, lipeşte informaţie, lucreazã la introspecţie, limbaj, politicã, generaţii, etnii, categorii sociale, naţii, sex, zona infracţionalã, balamuc etc.

Romanul se structureazã pe observaţiile şi cãutãrile a douã personaje: Cosmin şi Leo. Primul capitol, Cosmin I, anticipeazã tot ce va urma. Cosmin îşi pune întrebãri în legãturã cu Leo, care ar fi dispãrut, dupã ce s-a tot mişcat („cel puþin sã se mişte”) între Bucureşti, Botoşani şi Litoral, între Sabina Firidã şi Adelina. Pentru naratorul ascuns, deplasãrile lui Leo sunt prilejul de a surprinde vojgãiala unei lumi care şi-a pierdut busola. Infernul travestit într-un „paradis” canin.

* Felix Nicolau, Tandru şi rece, „Cartea Româneascã”, Bucureşti, 2007.