Un scriitor de amplă anvergură a genurilor şi disciplinelor este Felix Nicolau, autor al unei cărţi de poeme realiste, sociale şi fantastice, aproape şocante, Kamceatka, apărută la Editura Vinea.
Scria cineva că: „Poezia lui Felix Nicolau din Kamceatka – time is honey, are motoarele turate la maximum, totul e nerv…”. Nici nu e de mirare, deoarece literatura acestui prozator, poet, savant, eseist, „curge furibund ca un râu ce se varsă în mare” (Adrian Alui Gheorghe), cu toate aluviunile epice, lirice, exegetice şi teoretice, aspirând la noi forme de relief. Am avut cândva bucuria estetică de a-i comenta un roman de care şi azi îmi amintesc.
Poetul aduce adesea a canonic, ceva în genul lui Boccaccio.
Nicolau este îngrijorat, spre exemplu, de căderea întru ispită, pentru evitarea căreia preconizează buna păzire a văzului şi auzului: „înainte de liturghie, preotul să nu vadă de găini de gospodărie să nu/ intre în grajd la cai să nu vopsească tocăria să nu-şi numere banii/ nu e bine să citească ziarele să-şi umple mintea de politică bârfe/ reportaje reclame să se uite la televizor la filme cu bătăi şi mese/ rotunde despre violenţa în familie (pentru păzirea auzului). Cinstita rigoare ecleziastică, de asemenea, are a evita suitul „pe preoteasă” şi altfel de însămânţări şi scorburi năstruşnice. Doar astfel sacralitatea liturghiei va fi întru totul ocrotită, iar „preotul va fi păzit de arătarea diavolului/ în chip de pamela anderson …” (tot pentru păzirea auzului).
Aşadar, domnul Felix Nicolau demonstrează cu prisosinţă că orice operă valoroasă, vrem să scriem, dacă mai este nevoie, va fi ocrotită de căderea în păcat, adică, în imoralitate. Suntem aici, în Kamceatka, peninsulă tânără, „de doar două milioane de ani”, climă subarctică, printre gheizere şi vulcani, ciukuţi, ciukci şi itelmeni. Călătorind în penisnulă, Vladimir Putin a văzut un urs care mergea prin apă cu intenţia de a intra în păduree. Putin mai umblă şi călare, iar câteodată priveşte atent în zare.
De călătorim şi noi în Kamceatka, vom da de o carte omonimă, semnată Felix Nicolau, dar pe care va trebui să o deschidem cu precauţie, fiind dumneaei straşnic păzită de doi câini, care ar putea chiar să ne muşte. Ăsta-i stilu'. Mai la stânga ne întâmpină un băiat musculos, care se tot gândeşte dacă e cazul să intre sau să ne apere de câini, în sensul în care l-a apărat pe vulnerabilul popă de ispite. Două străzi mai încolo, preşedintele ciocneşte un pahar de ceva.
Poezia cultivă preponderent geografia sacră, inaccesibilă profanilor, ceea ce confirmă faptul de a fi deja ca şi intraţi în domeniul poeziei pure: „adoraţi-mă blagosloviţi-mă sunt o zeiţă mama Rusia/ pe tocuri de 16/ imaginaţi-vă bikinii mei din tigru bengal/ pentru voi nu exist!” O dovadă în plus că nimic nu e mai sexy decât divinitatea.
Felix Nicolau este între cei mai prolifici autori din literatura română a zilelor noastre. Prolificitate de-a dreptul violentă, dacă punem la socoteală şi violenţa stilului. Greu şi de enumerat lucrările acestui autor şi variatele domenii în care se manifestă.
Constrângerile absolute la care este expus individul contemporan, şi aşa destul de alienat de grotescul simpatic al existenţei, îl proiectează pe cititor în infinite îngustimi drastice şi inimaginabile. După ce s-a născut „în cea mai îngustă ţară din lume”, pe care o filmează cu acribie până „în duodenul strămoşilor”, poetul ne previne cu insubordonabilul său elan cosmic: „urmează un poem despre cea mai îngustă europă din lume/ altul despre cea mai îngustă lume din lume şi, lovitură de teatru, despre cel/ mai îngust univers din lume” (probleme cu conexiunea).
Ubicuitatea este trăsătură definitorie în textele din Kamceatka. Da, cred că aşa se scrie. Asemeni romancierului care este, în poemele sale mai mici sau mai mari poetul Felix Nicolau debordează de nuclee epice dintre cele mai variate: groteşti, burleşti, dramatice, la marginea tragicului, de n-ar fi umorul fin şi „binevoitor”, care, cel mai adesea, este dispus să ne salveze din ghearele coşmarului. Poemul Adelina este o mostră de „duritate” şi blândeţe: „pe la patru dimineaţa am vrut să aprind lumina s-o iau la castane/ fă ce dracu' vrei în patu meu dacă zaci ca o capră/ moartă-n şanţ?” Dar toate se ameliorează: „i-am luat în palme sânul stâng mult mai mare decât cel drept/ i-am şoptit nu ai de ce să te ruşinezi veveriţo/ eşti mai frumoasă aşa// a mârâit: asta pentru că-ţi plac ţie chestiile naşpa!”.Naşpa deschide larg compasul semanticii.
Estetica poemelor, ca de altfel şi grafica însoţitoare, sunt de dată recentă, împreună ele ilustrează o lume tulburată şi deopotrivă bulversantă pentru cititorul mai slab de înger. Dar poetul are darul de a-l gâdila cu tandreţe pe cititorul speriat, liniştindu-l sub aripa generoasă a parodiei, cum că dracul nu poate fi chiar aşa de negru, deşi lumea e un pic infernală. Toate cele patru părţi ale cărţii ar putea fi rezumate în cea mai succintă artă poetică: „dacă dau în femei e numai pentru că nu deosebesc sexele: m-am miopit/ iau sânii drept pectorali cerceii drept cercei fustele drept prosoape// nu dau tare/ lasă! nici bărbaţii de azi nu mai sunt ca pe vremuri” (Logic).
Nici mai mult, nici mai puţin, Felix Nicolau îşi mişcă rolele pe augusta şosea Baudelaire-Arghezi, fără a evita viaţa domestică cu noile sale tipare, profilând umorul fantastic şi grotesc în funcţie de împrejurările momentului, într-o coerentă estetică a urâtului absolut, material, afectiv, cinic, senzorial.
Burtièra e nimic pe lângă imaginarul fertil şi înflăcărat al tânărului domn civilizat Felix Nicolau, imaginar care animă o întreagă faună umană foşgăitoare, diversă, plăcut consternantă. Să ne amintim însă că marele Caragiale însuşi, citând în latina-i savantă, deoarece absentase la orele de engleză, avertiza: „cele naturalia non sunt turpia”. „Corporatistul” lui Felix Nicolau ştie el ce ştie: „îmi lipesc pe zgârie-nori afişe cu/ mirosul meu noaptea deschid balconul şi rag/ cu grijă să nu intre ţânţarii/ ea probabil e-n club cu căţelele – scroafă iresponsabilă!/ e momentul să-i atac vizuina să-i sfâşii puii/ îmi fixez proteza dentară din aur ataşez unghiile false şi lipesc/ extensiile la coamă/ simt că devin o hienă la modă// iar dragostea vede un tigru în orice cangur pitic” (suflet de corporatist).
Kamceatka este o carte a maturităţii, a vârstei când omul ajunge pe punctul de a cădea pe gânduri: „tot mai des caut riduri în/ oglindă dar mai ales pe feţele celorlalţi ce mă/ bucur când văd cearcăne şi-un fir alb la ăştia/ de 20 ce mă bucur când văd unu de 70 fără/ riduri…” (de-acu).
* Felix Nicolau, Kamceatka, Editura „Vinea”, Bucureşti, 2014
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu