Liviu OFILEANU Rutina expierilor pe strada cu felinarul roșu - despre Kamceatka in "Algoritm literar"

Cunoscut ca unul dintre exponenții discreți ai promoției
nouăzeciste (refuzând copios formulele unui postmodernism depășit
doar pentru a hibridiza în voie), universitarul Felix Nicolau publică
sporadic, și când o face lasă în urma sa acea nedumerire prilejuită de
un autor „cu spermă la creier‖, intitularea cioraniană a omului care
gândește și-n locul semenilor săi…A patra carte de poezie este o
ediție bilingvă (română și engleză), semn că autorul scoate capul pe
fereastra unui tren orient-expres ca să fie în ton cu explozia mai
tinerilor poeți într-o limbă de circulație. Traducerea este asigurată
exemplar de Raluca Tănăsescu și Chris Tănăsescu, ilustrațiile reușite
aparțin doamnei Monica Hayes, iar scurtele referințe critice semnate
de Ilya Kaminsky, Martin Woodside (în limba lui Peter Ackroyd) și
Ovidiu Nimigean scot în relief originalitatea unui poet care refuză
programatic „comoditățile de lectur"
. Infuzia biograficului în text,
specifică poeziei nouăzeciste, a oralității ca mijloc de înregistrare a
realității nude (având ca promotor pe regretatul Cristian Popescu),
ipostazele individului și descrierea unei atmosfere halucinante sunt
liniile de forță și ale volumului de față (Kamceatka time I Shoney, Ed.
Vinea, București, 2014). Ca majoritatea poeților atenți la colegii lor,
autorul știe cum să-și individualizeze expresia fără a plăti polițele unui
déjà vușicanant, dimpotrivă, el reușește să-și atragă lectorul într-un
act de interpretare al motivelor pentru care eul poetic alege o anumită
ipostază de adresare. Dispusă în patru părți (Tainele Victoriței, Viață
de Bruxelles, Bestii cu chiloței, Nopțiclocotite), peninsula Kamceatka
este imaginea unei lumi înstrăinate și materialiste, relațiile umane sunt
strict legate de interese și ambiții meschine. Chiar și literatura a
devenit o replică palidă pentru un real coroziv, autorul sugerează
reinstaurarea unei dictaturi de tip sovietic, atiețul omnipotent și
imaginea în fața căruia se închină destui așa-zis detractori de fațadă:
„nu știu de ce în dimineața de față/ am certitudinea că Iosif
Visarionovici Stalin/ s-a reîncarnat în cățeaua husky de zăpadă/ mai
mult o uriașă vulpe polară care țopăie/ scâncește se alintă plânge își
mușcă labele/ și mă imploră cu ochii din sticlă belu făcută/ la turda să
îi dau drumul din țarcul/ de plasă metalică doar cât să tragă o goană
în/ jurul curții pe sub brăduții grași și peste/ mușcate în salturi enorme
și strâmbe// păianjenul nevricos spânzurat pe pânza țesută/ între
stâlpii foișorului roșcat nu poate fi/ decât frank sinatra‖, (Buddha, p.
50).
Bruscând diafanitatea solară a „comodităților de lectură‖ (Ovidiu
Nimigean) sintaxa se dezarticulează, alternarea discursului burlesc cu
detașarea omului sastisit într-o societate care luptă împotriva unei
schimbări benefice. Aflat mereu în contradicție cu sine (dovada unei
exigențe rarissime), refuzând gratuitățile lozincarde ale unor
congeneri placizi, poetul reacționează în dreptul oricărui abuz, dă cu
tifla unui sistem grăbit să tuteleze resorturile unei libertăți în derivă.
Poemele sunt avanposturi de luciditate între bornele unei capitulări
colective, înregistrarea situațiilor vecine absurdului redau și savoarea
lui râsu' plânsu', „gândirea‖ generației internaute și a lumii
interlopilor, aerul de pipiță nesatisfăcută al domnișoarelor văzute (la
cerere) pe sticlă. Prin acest carnaval de figuri spectaculare autorul
strecoară o melancolie de ordin livresc, realul rămâne mai departe
supus unui zeu antic și modern care a fost și rămâne Banul,
decadența relațiilor umane este subliniată conform stilului în care ea
ne agresează:
„lucky me! m-am născut în cea mai îngustă țară din lume cu cele
mai/ subțiri străzi cele mai ascuțite blocuri cele mai strâmte troleibuze
până/ și curul grăsanilor e îngust ca esofagul balenei albastre orice
respirație/ se transformă în vânt orice bășină în uragan (...)‖,
(probleme cu conexiunea, p. 108) sau: „ministrul cipriot de externe, în
vizită în românia/ membrii formației ac/dc vor vizita casa poporului/
furtună puternică în mehedinți – un dispărut (...) publicitate: zeci de
mii de euro urmărește/ (nu mai înțeleg ce scrie)/ tamaș și daniel
niculae, datori fiscului francez/ secretarii de stat nu pot gestiona
eficient 453 de spitale/ cl. komartin: Doamne ajută!/ rovana plumb
guvernul boc trebuie să.../ (nici aici nu mai înțeleg)/ cod galben de ploi
și vijelii în toată țara‖, (burtieră, p. 42).
Ca elemente grafice remarcăm apariția în mijlocul titlurilor a unei
majuscule (o plurisemantizare vizuală a interpretărilor), parcimonia
punctuației și tăieturile executate în funcție de fluxul unei vorbiri alerte
sau calme, dovada unei încordări bine mascate prin cursivitatea
sintaxei. Poetul rezonează cu materia suspendată de o cerebralitate
care îl sechestrează, el simte că pierde contactul cu mediul
înconjurător și un altcineva îi trăiește viața, destinul Artei este
asemeni speciilor deja dispărute: „mi-e frică/ primăvara să nu pierd
ghioceii toporașii castanii teii/ salcâmii și socul/ cele 6 trepte ale
primăverii/ într-o zi a sărit de pe planetă tigrul tasmanian/ într-o
noapte pasărea elefant (...), (încă mai existau zimbri, p. 68).
Nu se evită în acest volum nici vocabulele care constituiau deliciul
impudic al unor texte semnate de Elena Vlădăreanu sau Marius
Ianuș, cu deosebirea că Felix Nicolau se folosește mereu de un
portret vorbitor, el imită perfect „iluminările‖ vieții de cartier
delimitându-se elegant de atmosfera cotidianului prin care trebuie să
treacă și să reziste, sunt aici lucruri spuse fără perdea, de exemplu
poemul trandafir de la bacău (p. 93)sau videochat(p.106). Unei lumi
întoarse cu susul în jos i se răspunde cu ceea-ce-produce, adică prin
texte de aceeași extracție, este ca și cum ai înjura un birjar mai bine
decât el, iar asta ne poate aminti de scrierile exemplare ale unui
Guillaume Apollinaire despre un anumit prinț Bibescu (Amorurile unui
Hospodar), e vorba de atitudine, cunoaștem că poetul francez a vrut
să închidă gura celor care scriau despre sex fără un gram de
talent...Discursul este înzorzonat cu englezisme (o copie a ticurilor de
limbaj ale internetiștilor), abrevierile și regionalismele sunt sarea și
piperul expresiei, barochizarea vorbirii prin abandonarea ostentativă a
dezvoltării unui incipitneclar denotă ușurința și inconstanța
emițătorilor.Însă dincolo de toate aceste suprafețe pe care marșează
ludicul, o furie abia mascată în spatele discursului vine doar să
tempereze recepția halucinată:
„În fine/ ultima oară arătaca un țap tânăr în călduri își făcea
selfies reflectat/ într-o iapă bistrițeană/ aburii ei tunuri cu jugulara
mușcată la vedere/ frissonant de soulagement// BF8x734 nc nb oco
fazan/aseintroducede2oricupalmapeste// un profesor de mate
apropiindu-se în noi/ de fum și cu o ditamai rigla de lemn pentru/ bătut
la palmă e viața unora// o gâscă grasă cu faruri aprinse și/ cercei de
aur/ pentru alții// fiecare pas sprinten al fecioarei/ strivește zeci de
lighioane inocente (...)‖, (Supradada, p. 70).
Desfolierile grozăviei banal-cotidieniste sunt aduse în fața unui
pluton de execuție al Râsului, hazardul generându-se ca unică lege și
monedă de schimb. Alegoria sumară, stridența limbajului de cartier
sunt „măștile‖ pe care poetul le probează numai pentru a se dezice de
acestea,sunt acele capcane textuale sau false texte-oglindă croite
anume pentru un tip de necititor, rezultatul fiind o doză zdravănă de
râs a lectorului real și implicat în viața cetății, de unde vine și
amărăciunea din spatele jocului. Angajat împotriva idiosincraziilor și
imposturii, omul-orchestră Felix Nicolau scrie o poezie de atitudine
pentru care își asumă toate riscurile, dacă este un risc să spui
adevărul despre o mulțime incapabilă de o grimasă inteligentă.