Păi nu mă făceam eu manager de top dacă eram sigur că moartea e pe bune?

Sfârşitul e cu mine în fiecare clipă. Cu cât trăiesc mai pătimaş, cu cât mă străduiesc să rămân tânăr, cu atât se întrevede mai acut panica eshatonului. Mă iluzionez că voi sfârşi ca bătrân tânăr, deşi ce greu e să dispari când nu ţi-ai epuizat energiile şi pasiunile!

Chiar dacă nu trăiesc creştineşte, sunt convins că suntem spirit chiriaş în materie. Aşadar, sfârşitul de aici e naşterea în adevărata viaţă, cea eternă şi înfricoşătoare prin retribuţie morală, în sensul de plasare joasă, chinuită pe scara spirituală. Încerc să vieţuiesc ca şi cum mâine ar veni apocalipsa, renaşterea, dar nu izbutesc. Pentru că nu sunt acea fiinţă raţională pe care o decretau trufaş-naivii iluminişti. Din ce în ce mai mult trăim ca adulţi infantilizaţi. Spitalele cu boli înfiorătoare şi înmormântările au fost dosite. Nu ni se arată decât agitaţia excitată a cotidianului. În consecinţă, o ducem ca nişte zei prostuţi şi uneori ne consolăm că după moarte nu mai există decât putreziciunea împuţită şi colcăindă a trupului. Cu care noi haha! nu mai avem de-a face. Pentru că, nu-i aşa, natura a evoluat caninii leului să fie lungi şi îndepărtaţi exact cât să pătrundă între vertebrele cervicale ale bivolului african (cam 10 cm – limita exactă pt penetrare), o specie de orhidee a evoluat ca să folosească o cupă cu suc pentru atragerea albinelor, dintre care doar o singură specie e utilă şi numai ea are dimensiunea potrivită pentru a mai putea ieşi afară din capacană cu rucsacul de polen în spinare şi tot aşa.

Perspectiva sfârşitului pasager mă face să fiu mai bun, să mă bucur la modul generos. Dacă ar fi vorba de un sfârşit total, ar trebui să ne sinucidem mâine. Nu cerea oare un personaj eminescian moartea completă, iar nu cea aparentă? Şi oare nu zicea Pascal că dacă există ceva după moarte şi noi am trăit cel mult în intelect, dar nu în spirit, am sfeclit-o?

Deci, puştilor, timp şi iar timp ne trebuie! De asta nici nu funcţionează chestia cu top managementul.

http://pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2015-7.html#8