Utilaje de deszăpezire a amintirilor

De oriunde ai ataca poezia lui Anni Lorei-Mainka, ajungi în acelaşi punct. Punct central ori mărginaş. Înţelegi tot sau nimic. Asta după cum simţi. emoţia este capitală în procesul hermeneutic aplicat cazului de faţă. Jurnal pe bilete de autobuz, Brumar, este o carte rapidă, sacadată, săgetând aluzii la tot pasul. O poveste despre o lume de altă dată, melancolică, plus o poveste despre reîntoarcerile periodice în patria balcanizată, ciurelizată.

Oricum, nu e bine nici aici, nici dincolo, în spaţiul teuton. Melancolia, aşadar, va fi deconstruită constant de ironie. Realizatoarea de la Deutsche Welle, deşi o povestitoare cu un haz nebun, se conţine implacabil – mai nu vrea şi mai se lasă. Poezia curge, plimbă camera de filmat aiuritor de rapid, şterge lacrimile din fugă. Tehnica – ireproşabilă.

Sau, poeziile mai pot fi percepute şi ca un fel de texte pentru şlagăre când înlăcrimate, când năstruşnice: „bucureştiul chiar şi aşa fără canguri/şi vapoare japoneze nu mă loveşte/lacrimile devin dulci ca un şerbet/prea mult îmi va crăpa buzele” (Jurnal pe bilete de autobuz 1). Pe lângă melancolie, intervine ţi nostalgia după un paradis pierdut, un fel de Coasta Boacii cioraniană pe care o rsimte mai toată diaspora românească: „când eram mică încercam să recunosc zgomotele şi eram tare fericită când auzeam creanga/caisului din faţa casei lovindu-se de burlanul ruginit” (Jurnal pe bilete de autobuz 2). Trecutul se încheagă într-un decor de teatru prăfuit, plin de comori ascunse, ca podul împăratului din basme: „ştiu nu ai auzit de anii ’60/pentru tine sunt pătratele tăiate de tata pe calendarele cu care a acoperit pereţii/bucătăriei/el credea că va opri timpul/a început cu 3000 de zile înainte de pensionare/pe o bancă lungă în curtea cu o boltă sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună//şi să vezi ce voi face eu la pensie---grădina---un paradis/gardul va fi cel mai drept vor veni vecinii să se întrebe eh de unde aţi cumpărat vopseaua/domnule ah aveţi pe cineva las’ că ştim noi//tata a oprit apoi timpul tocind un creion chimic şi zarurile de table” (Jurnal pe bilete de autobuz 3).

De la relatarea epică şi aluzivă, fără inflorescenţe stilistice, se face saltul în metafore elaborate care, totuşi, nu obosesc cititorul. Claritatea – acea claritas care era unul dintre principiile creative ale lui joyce, care şi el îl preluase din estetica medievală – rămâne intactă: „la capăt/tu în formă de cer/şi drumul împăturit/în pielea aşteptărilor mele” (Jurnal pe bilete de autobuz 5).

Minunat este că discursul poetic este dublat de unul grafic, întemeiat mai ales pe decupaj şi colaj. Materia primă pentru aceste jocuri sunt ziarele şi revistele, dar apar şi alte pattern-uri: ba un peşte, ba nişte carouri, ba chipuri invadate de frânturi de text. Un fragment ca: „cine îşi doreşte/happy-end//comandă salată/fără ciuperci//există siteme fără ciuperci” (Jurnal pe bilete de autobuz 27), n-ar fi provocator în absenţa pandantului grafic.

Cartea ca artefact ludic este construită, de la un moment încolo, în cheie contrapunctică. Debarcă în versuri tristeţea, frustarea şi protestul. Niciodată fără să fie asezonate cu ingredientele anterioare: „unde stă dumnezeu//la radio au interzis/întrebările” (Jurnal pe bilete de autobuz 35).

Însă nota predominantă este cea biografic-minimalistă care, prin întrebuinţare constantă, conferă cărţii o tonalitate de melopee. Snetimentalismul în artă nu este tocmai o delicatesă, în opinia mea, totuşi mare parte din publicul Jurnalului pe bilete de autobuz va fi cucerit exact de nota lui elegiacă.

În Postfaţă, Florin Caragiu dezbate asupra titlului, care ar sugera impersonalitate, existenţă pasageră, dar invocă şi feminintatea subiacentă, vădită în trăsături precum receptivitate, retrăire şi „caracterul neresentimentar al evocărilor”. Într-adevăr, se simte căldura sufeltului poetizant în mai toate paginile, Anni Lorei-Mainka scriind în genul sentimental, nu în cel naiv, conform vechii împărţiri schilleriene.

Conştient ori nu, poeta prinde şi moda adresantului unic, în cazul de faţă alexei. Aşa se face că jurnalul este şi o uriaşă epistolă, în mare parte publicat/ foiletonistic pe site-ul agonia.ro. şi, la o privire atentă, realizăm o altă contradciţie a acestui volum incantatoiu şi, în aparenţă, liniştit. Biletele de autobuz din lumea autoarei trebuie să fie destul de masive. Apoi, să te prefaci că scrii în public şi oarecum pe fugă face bine la tehnică: sacadează, creează ambiguitate. Dar ce ciudat – să retrăieşti vremuri de periferie vegetală a oraşului balcanic în inima Europei supertehnologizate! De fapt, orice întâmplare actuală este poetizată în termeni şi nuanţe de cămară a bunicii. Gust, culoare şi arome la tot pasul: „am găsit târziu//o nişă între canin şi prima măsea/marmelada de agrişe are gust de verde/acreala sfârşitului de vară scorţişoară/puţin amară a aburit prea repede borcanul” (Jurnal pe bilete de autobuz 62).

Nu face , însă, să ne bucurăm de paralelea facilă cu Ion Pillat şi G. Călinescu. Când ne aşteptăm mai puţin, apar pe scenă figuri celebre, suprapuse scandalos: „pentru copilul din casă/sartre nu a murit/praful l-a aplecat spre hoelderlin/privirea i s-ar fi curbat/gura între buze strepezite/s-ar fi micşorat la o întâlnire/între rafturi goale în miros de vid//copilul din casă/ridică din umeri/când hegel îşi scutură tezele/de care nu l-ar fi dezvăţat nici stalin” (Jurnal pe bilete de autobuz 63).

Carevasăzică, nostalgia nu este aşa nevinovată cum ni se părea nouă.