Dacă aş citi reviste de cultură, ele aşa ar trebui să arate

E greu să scrii pe caniculă despre reviste mainstream. Deşi topeşte asfaltul, canicula blochează articulaţiile ca un ger. E imposibil să scrii aşa înţepenit despre mainstream-uri înţepenite (pleonasm). Dacă reuşesc să-mi clintesc pixul e pentru că numărul de primăvară 2014 al revistei Lettre Internationale e mai viu decât majoritatea revistelor de cultură. Am scris de mai multe ori că duse sunt elitismele moderniste cu reviste specializate: pe literatură, pe filosofie, pe artă, pe teatru, pe film etc. Oricum, genul acesta supravieţuieşte în lumea academică, unde universitarii trebuie să trudească, ori să compileze, pentru înjghebarea punctajelor ce urnesc cariere. O autentică revistă culturală, adică dedicată publicului larg, e firesc să recurgă la formula magazinului „cu de toate”, aşa cum se obişnuia în secolul XIX, era foiletonistică.

Bunăoară, am colaborat până de curând la o revistă literară ce respingea până şi imixtiunea reproducerilor artistice între paginile ei, pe motiv că nu se cade la bunul-gust şi că rareori găseşti o pictură ca lumea etc. După care ne mirăm că revistele literare, dar şi cele culturale, fac infarct în somn dacă nu sar ministerul culturii şi consiliile judeţene cu aspenterul-cash...

Lettre internationale nr. 89, ediţia română, cu redactor-şef Aura Gherguţ, redactor coordonator Adrian Mihalache, redactor Ana Nedelea şi secretar de redacţie Mădălina Marcu debutează cu o evocare a lui George Orwell ca reporter de front în Spania războaielor franchiste. Adam Hochschild scrie despre tânărul încă anonim care în 1936 strânge material pentru Omagiu Cataloniei, cartea pe care şi-a iubit-o cel mai mult. Spre deosebire de Hemingway, el a reuşit „să scrie la persoana întâi fără să sune vreodată centrat pe sine”. Atmosfera de spionaj şi turnătorie stalinistă este excelent ilustrată cu două tablouri ale lui Picasso.

Aventurierul şi apoi faimosul autor de cărţi de călătorie Patrick Leigh Fermor evocă în The Broken Road, 2013, Bucureştiul multicultural şi cu mahalale pitoreşti de altădată.

Rodica Binder scrie despre Război şi meterezele memoriei, un articol captivant ce povesteşte existenţa simultană în Praga anului 1913 a mai multor figuri istorice: Stalin, care puţin mai târziu avea să fie arestat în Sankt Petersburg îmbrăcat în femeie şi purtând perucă, Troţki şi Hitler, care picta acuarele pe care le vindea în talcioc. Sunt mărturii despre o lume cosmopolită, dispărută după Primul Război Mondial, aşa cum scrie Florian Ilies.

Urmează contingentul artistic, inaugurat de Karim Saab cu un articol despre Belgia anului 1914. Autorul descoperă în Antwerpen „o amestecătură pestriţă de monumente şi erori urbanistice, curiozităţi arhitecturale şi instalaţii de locuit stupide”. Atmosfera eteroclită îl stimulează pe Saab să-şi pună o întrebare senzaţională: „oare din pricina acestei diversităţi ostentative au devenit belgienii pionieri ai benzilor desenate?”

Spaţiile şi unghiurile variază seducător. Thomas Atenga descrie O traiectorie intelectuală în Camerun, acolo unde se varsă în Atlantic Rio dos camaroes (Râul creveţilor). Fostă colonie germană, engleză şi franceză, ţara se camerunizează galopant la nivelul instituţiilor şi cadrelor. Excelente ilustraţiile cu artă cameruneză.

Michel Melot detaliază despre „transmitere”, mai ales în domeniul artelor. În discuţia despre patrimoniu, el face observaţia: „contrar comunicării, transmiterea este făcută să dureze”.

Tot despre Patrimoniul cultural: legislaţie şi realităţi scrie Vladimir Bulat.

Mircea Coşea dezbate despre Economia artei înşirând diverse opinii pro şi contra privitoare la utilitatea artei. Economişti de nivelul lui Adam Smith considerau că arta induce melancolie şi lene, diminuând entuziasmul pentru muncă...

Heinz-Norbert Jocks ne prezintă colecţionari şi colecţii aducând în scenă un poet, Francis Ponge, luptător pe tărâmul eliberării obiectelor de semnificaţia lor pentru om. Cam cum se întâmplă în tablourile lui Norbert Tadeusz. Ideea era atingerea punctului zero al relaţiilor cu sensurile atribuite de om. O libertate absolută căutată şi de existenţialişti, o anihilare a imperialismului antropologic. Articolul cuprinde multe deschideri, cum ar fi: Colecţionarul ca floare a unui copac, Colecţionarea la umbra fondului de investiţii de tip hedge, Colecţionarul de fier pe nume Hermann Göring şi multe altele.

Articolul lui Daniel Sur, Afacerea Gurlitt, reia din voleu subiectul tratat anterior. O mare colecţie de artă jefuită de nazişti este descoperită în două locuinţe, una din München, alta din Salzburg. Cornelius Gurlitt, fiul colecţionarului de artă Hildebrand Gurlitt, poseda cu fericire colecţia rămasă de la taică-său. Printre piese, multe obiecte de „artă degenerată”, cum o numeau naziştii, adică opere ale avangardiştilor, mai cu seamă. Descoperirea şi scandalul sunt recente, din 2013.

Revenind strict la estetică, Tudor Banus produce eseul Ron Mueck sau despre arta figurativă. Mueck practică sculptura cinematografică inspirată de „vagabonzi, femei extenuate, oameni de rând”. Dar această „banalitate ieşită din comun” îi include şi pe bobos (bourgeois-bohème), cum ar fi corporatiştii noştri snobi. Spiritul jucăuş al artistului se manifestă prin nerespectarea scării de 1/1, jocul cu dimensiunile fiind o componentă importantă a acestei arte.

Tranziţia dinspre artă plastică înspre cinematografie este continuată de Thomas Knauf, care comentează, printre altele, moartea violentă a lui Pietro Paolo Pasolini în 1975. În Scrisorile unui eretic, PPP, fost învăţător exclus din sistem pentru aberante acuzaţii de pedofilie, avertiza: „Fascismul consumului şi al televiziunii profanează ceea ce lui Mussolini nu i-a reuşit nici pe departe, şi anume sufletul poporului italian şi distruge cultura sa”. Să ne mirăm că monumentul amplasat pe locul asasinatului a fost înlocuit cu un chioşc cu muzică proastă şi cu dulciuri?

La arta plastică ne întoarce Iolanda Malamen cu „Câmpurile” lui Lucian Cioată. Opera lui Cioată este prezentată prin prisma unei afirmaţii a lui Robert Delaunay: „Atâta vreme cât arta nu se eliberează de obiect, ea rămâne literatură, descrierea se degradează prin folosirea de mijloace de expresie nesatisfăcătoare şi se condamnă la robia inspiraţiei”.

Variind registrul, Liana Tugearu discută Actualitatea dansului clasic. E uluitor să compari haosul de acum din cluburi cu Academia regală de dans din 1661 a lui Ludovic al XIV-lea, cu La belle danse din secolul al XVII-lea sau cu La danse noble din secolul al XVIII-lea.

În Corpul stare de veche Oana Stoica ţine aproape tratând despre dansul contemporan românesc. Dacă în perioada comunistă predomina narativul „realist în producţii ample, cu scenografii baroce”, încă persistent în teatrul actual, acum dansul se distanţează de armonia baletului şi se apropie de nonmişcare şi limbaj performativ. Dansul se hiperabstractizează şi transformă corpul într-un „vehicul politic” ce performează oriunde, nu doar pe scenă.

Filosofia este reprezentată de Alexandru A. Popovici, care îi aşază în aceeaşi ecuaţie pe Camil Petrescu, Anton Dumitriu şi Grigore C. Moisil.

Gheorghe M. Ştefan detaliază teoria structural-fenomenologică a fizicianului Mihai Drăgănescu.

Dialogul lui Bernard Stiegler cu Alice Béja şi Marc-Olivier Padis despre cât de profitabilă este tehnologia pentru gândire este ilustrat spectaculos-baroc tot de Tudor Banus.

Adrian Mihalache redescoperă proza lui Camille Oudinet, o artă ce face trecerea de la Maupassant la Proust.

Marko Martin îl vizitează la Lisabona pe scriitorul ceh Frantisek Listopard, iar Edward John Hardy conferenţiază pe tema Cum să fii fericit chiar dacă eşti căsătorit. Esenţa este regula de aur a cuplului: „să rabzi şi să renunţi”.

Există şi trei nuvele de John Galsworthy, ilustrate cu primitivismul multicolor al lui Laurenţiu Dimişcă. Tot în Bibliotecă apare şi o traducere din Mo Yan, Broaşte, povestind despre controlul natalităţii în timpul Revoluţiei Culturale din China anilor ‚60.

Mihaela Ghiţă traduce Portretul artistului ca tânăr câine, ceea ce îl arată pe Dylan Thomas cu excelentă stofă de prozator experimental. Impresia de experiment este întărită de traducerea romanului Tarantula (Bob Dylan) de către Sorin Gherguţ. Splendide ilustraţii din Edward Munch şi Francis Picabia.

Tot la capitolul traduceri intră şi Scrisorile către Dubenka ale lui Bohumil Hrabar, transpuse în româneşte de Anca Irina Ionescu.

Paul Klee ilustrează Şi se auzeau greierii, fragmentul de proză despre cămine de nefamilişti şi şefi de secţie comunişti al Corinei Sabău.

Odile Riondet discută erudit şi captivant despre Antroplogia comunicării, în timp ce Ion Vianu, în Omul plat şi excesele lui, compară viziunea asupra inconştientului la Marx, Nietzsche şi Freud până la New Age şi epoca internetului. Aurel Gheorghiu Cogealac contribuie grafic la impactul acestui puternic eseu.

Priya Basil oferă panseuri despre vârstă şi înţelepciune, după care Ştefan Dorondel şi Stelu Şerban fac conexiunea cu articolul lui Riondet scriind despre Antropologia socială şi culturală din România de după 1990.

Atrăgător este şi fragmentul din Istoria aroganţei, de Luigi Zoja, cu susţinere jucăuşă din partea lui Joan Miró.

Numărul se încheie cu două corespondenţe: Carmen Firan, Sindromul Caraibelor, ori despre „singurătate şi tristeţe” şi fantasme exotice; şi Mircea Ţicudean, Fripturică, cozonaci, preşedintelui să-i faci!, unde citim cu încântare despre Prime doamne în istoria cehoslovacă şi cehă. La care se adaugă ilustraţii de Lucian Muntean şi Alphonse Mucha.

Neapărat de trecut la panoul de onoare numele traducătorilor Simona Brînzaru, Ondine Dăscăliţa, Sorin Georgescu, Monica Mateescu, Sanda Munteanu, Monica Rozescu, Herta Spuhn, Ruxandra Tudor, Florentina Vişan şi Bianca Zbarcea.