La o plăcută tacla cu scriitorul Petruţ Pârvescu

1.    Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Mi-e foarte greu să cred în destin, mai precis într-un singur destin. Dar cred într-o structură cu spiţe a destinului, iar noi suntem cei care alegem dintre posibilităţi. Ceea ce nu înseamnă că şi alegem cum trebuie.

2.    Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Adevăratul debut s-a produs în revista Arca, din Arad, dar înainte mai debutasem în Actualitatea botoşăneană, în Poezia din Iaşi şi în România literară. Spun “adevăratul” pentru că la celelalte a fost vorba de poşta redacţiei.

3.    Care a fost drumul până la prima carte ?

Prima carte a fost de poezie şi eu o consider o greşeală. Nu în sensul de literatură proastă, ci în cel de pripeală şi naivitate. Nu eram corelat la actualitatea literară, nu eram contemporan cu epoca mea.

4.    Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu atât influenţe au fost, cât stimuli şi deschideri. Aici aş include revista Arca, cu redactorul-şef Vasile Dan, apoi Literatorul, cu Nicolae Georgescu, şi, finalmente, Marius Tupan de la Luceafărul. Mentori, însă, nu am avut.

5.    Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

La momentul actual cred că scriitorul ar trebui să fie un pelican şi o ciocănitoare, să cureţe paraziţii şi să ia poziţie constant împotriva mişeliilor de tot felul. Nu cred că această atitudine combativă, intelectuală, scade cu ceva reuşita estetică ; din contră, poate reduce preţiozităţile.

6.    Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura română contemporană îmi apare puţin rămasă în urmă, fascinată încă de fetişizarea breslei scriitoriceşti, de obsesia mizelor mari, de scrisul greoi sau teribilist şi de refuzul speciilor ultra-moderne : slam poetry, literatura de sms, adică literatura digitală etc. În rest, ea e absolut superbă.

7.    Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Este nevoie de o anumită durată creatoare, în sens bergsonian, dar şi berdiaevian, însă şi de un program bine gândit.

Următoarea mea carte va fi una de poeme, după 9 ani ; se va chema VIaţă de Bruxelles. Fashion tivi. Time IS Honey şi va apărea la Editura Vinea, textul fiind şi tradus în engleză de Margento, iar ilustraţiile vor fi executate de Monica Hayes, artistă din UK.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

„Începe şcoala. Noul liceu, „Traian Vuia”, se află tocmai pe Şoseaua Vitan-Bârzeşti, în sudul oraşului. Mai bine aş face naveta în Bulgaria. Profilul e de metrologie. Sunt o mulţime de laboratoare cu instrumente antice de măsură. Inginerii sunt la mare stimă. De altfel şi directoarea e tot inginer metrolog. Până la serviciu am de înfruntat zece staţii cu autobuzul 131, cinşpe cu tramvaiul 34 şi încă vreo şase cu 102. Ultima parte a călătoriei e şi cea mai grea. Pe linia 102 acţionează şuţii din Vitan. Urcă în autobuz câte zece. Îi recunoşti după figurile de bidon turtit, după căutătura impertinent-vicleană, după mirosul de transpiraţie şi după vocabular: „Cirică, vezi că, mardeiaşu’ ăsta îşi ţine hepatita lângă plămân”, „Ciupeală, rupe tu biletele în faţă, că eu vopsesc papagalii din spate”. În prima zi de navetă îmi şterpelesc portofelul dar, văzând că e gol, mi-l dau înapoi cu dispreţ. Toţi îşi ţin genţile şi poşetele în faţă, pe burtă. Dacă te-ai atins de cineva, imediat omul intră în panică: se caută prin buzunare, îşi potriveşte geanta mai bine pe stomac. Toată lumea suspectează pe toată lumea - oricine poate da cu jula, nimeni şi nimic nu e sigur. De la staţia de autobuz până la liceu se întinde un tăpşan nesfârşit, buruienos, pe post de teren de fotbal. În stânga se află Spitalul „Sfântul Ioan”, în dreapta sere şi depozite de cauciucuri la mâna a doua. Vizavi e un uriaş lac de acumulare, amenajat de comunişti pe locul fostei Mănăstiri Văcăreşti, dată jos cu buldozerele. Lacul a rămas gol până în momentul de faţă. Pe fundul lui s-au format bălţi cu stuf şi papură, nagâţi şi raţe sălbatice. Este locul în care cetăţenii din cartierele mărginaşe se pot relaxa practicând pescuitul sportiv, jogging-ul, violul în grup şi grătarele duminicale. Deasupra liceului este mai tot timpul pâclă, întrucât sistemul de canalizare solară nu aruncă încoace nicio rază. Se pot distinge, totuşi, unele specii de turturele sârbeşti şi vrăbiuţe băştinaşe. Dedesubt, în adâncuri, se spune că ar fi tuneluri cimentate, prin care Nicolae şi Elena Ceauşescu treceau spre Dunăre, să se plimbe cu yachtul pe canalul săpat de elita capitalistă până la Marea Neagră. Unii spun că şi Ilici Piele-Roşie, preşedintele emanat, ar face escapade pe sub liceul nostru”. (Tandru şi rece, Cartea românească, 2007)

Bucureşti, 2014