Nici prea tandru, nici prea rece

Raul Huluban, in revista Steaua

Citindu-i eseurile sau articolele critice ale lui Felix Nicolau rămâi (într-un fel) surprins în urma lecturii, deoarece realizezi câteva lucruri importante, participant fiind la o revelaţie oarecare; înainte de toate sesizezi că asumarea unei posturi critice poate fi verosimilă chiar dacă sunt utilizate ironia, umorul, şi/sau sarcasmul, etc. pentru a evidenţia ori sugera aspecte şi concluzii, iar acestă manieră (neobişnuită în peisajul critici române) este concomitent şi obiectivă – dar mai important, chiar revelator este procedeul criticului de-a nu călca şi de a nu ocoli „mormintele” literare, şi de-a indica numai „fariseii” care le văruiesc constant fără a-i condamna, pe cât de simplu, pe atât de spectaculos şi sincer, mai „postmodern” şi „occidental” decât credem noi că suntem (în scris sau nu).

Poziţia lui critică faţă de literatură nu este cea a unui renegat sau, mai rău, a unui proscris, ci e pe cât posibil de prietenoasă, dar intransigentă şi rareori blândă. Toate aceste caracteristici se pot observa cel mai bine în Anticanonice (cronici stresate), volumul pe care-l aduc în discuţie, publicat anul trecut de editura Tritonic. Miza nu pare să fie numai una singură, dar aspectul important este enunţat astfel: „Nu ştiu dacă decretul lui N. Manolescu – canonul se face, nu se discută – mai stă în picioare. Nu mai trăim vremuri ale criticului-şef care publică liste ce funcţionează drept certificate de naştere pentru scriitori. Şi poate că e mai bine aşa, oricât s-ar văicări unii şi alţii că e greu să discerni valorile. La fel de greu era şi înainte. Şi oricum, nu e normal ca o literatură să-l invoce pe Critic aşa cum l-ar invoca pe Mesia”. Felix Nicolau pare mai curând ataşat de opinia lui Matei Călinescu: „canonul este format democratic de către cititor”; şi asta a făcut autorul în toate materialele critice strânse în acest volum, fiind mai curând interesat de a fi un comentator literar (sau de literatură) ale cărui opinii sunt viabile şi reale, care pe deasupra deţine atributele unui performer, a cuiva care îmbină studiul doct cu alte stiluri exersate îndelung, decât de a „poza” într-un critic literar viguros, aflat în plină ascensiune, şi eventual aşteptând osanalele aferente.

Chiar dacă, stilistic vorbind, autorul este când degajat, când aprins, înfocat, riscând uneori prin tot soiul de supoziţii, transpare ca un stimulator al inteligenţei, alert şi sfidător de convenţii, şi toate aceste fără să cadă în croşetarea de mileuri stilistice sau râvnind la proiecte utopice. Tot ce propune autorul este şi ce a încercat să facă în aceste cronici stresate, şi anume să reevalueze fără părtinire literatura momentului – cu tot ce cuprinde ea, de la poezie, la proză, critică, teatru şi jurnal, cu diverşii autori ai acesteia, fără părtinire sau orice alte sentimente şi intenţii de animozitate –, şi cred că a reuşit, lăsând multe concluzii în urmă, dintre care aleg doar una: „Cred că problema literaturii române a momentului este discrepanţa dintre fond şi formă. Ori un fond puternic exprimat bolovănos, ori o formă ultrarafinată care bandajează un deficit de inspiraţie. Armonizarea este rarisimă”.