Romanul antiromanului sau despre gratuitatea sublimă

                                                         Şerban Axinte

Romanul lui Felix Nicolau, Tandru şi rece (Cartea românească, 2007)  e dinamic, captivant, foarte bine scris, în mare parte, ingenios şi inteligent. Ce mai, are toate datele unei cărţi reuşite, chiar de succes. Din punct de vedere structural, romanul atrage atenţia încă de la început. Există două planuri mari, fundamentate pe două perspective foarte diferite, uneori contrastante, asupra aceleiaşi realităţi. Povestea lui Leo, conţinută în capitolele L  I –L LX, se întretaie cu cea a lui Cosmin, din capitolele C I – C XLIV. Perspectiva L reprezintă coordonata realistă a romanului şi face dovada clară a talentului de prozator al lui Felix Nicolau. Aici autorul este şi povestitor şi resoneur al unor lumi sonore (transcrie vorbirea liberă a unor personaje foarte diferite din punct de vedere lingvistic) şi personaj al propriei istorii. Perspectiva C e latura experimentală a romanului Tandru şi rece. L şi C evoluează în paralel, se desconspiră în faţa cititorului alternativ şi treptat,  pentru ca, în final, să se producă o fuziune, cu efecte surprinzătoare.

Din punctul meu de vedere, partea realistă din roman îl prinde mai bine pe autor, pentru că-l solicită mai mult şi-l obligă la o rigoare narativă ce nu pare a-i fi totuşi pe plac, de vreme ce ţine morţiş să o deconstruiască. Perspectiva C e o antinaraţiune care aruncă în aer întreaga poveste şi spulberă toate iluziile şi aşteptările cititorilor. Dacă asta intenţionează autorul, atunci putem vorbi despre o reuşită. Dar ne întrebăm: chiar ne interesează ce vrea Felix Nicolau? Ne încălzeşte cu ceva faptul că autorul zâmbeşte satisfăcut după ce nouă cititorilor ne-a fost refuzată iluzia autenticităţii, atât de corect construită până atunci? La finalul lecturii rămânem frustraţi şi neconsolaţi.  

Să înghiţim în sec şi să gândim dincolo de acest gest ucigaş sau sinucigaş. Scriitorul pune în act însăşi ideea deconstrucţiei. Aşadar, realitatea este importantă în măsura în care ea merită, se pretează la a fi deconstruită, anulată auctorial. Foarte rar întâlnim în literatură astfel de puneri în scenă. Realitatea face parte din comedia literaturii. Dar comedia e stadiul final al tragediei, metastaza răului împlinit. Autorul travestit în Demiurg a întors armele împotriva propriei sale creaţii, de dragul unui gest de o gratuitate sublimă. Dar ce este arta autentică dacă nu această sublimă gratuitate? Trebuie să acceptăm Perspectiva C ca pe un dat al operei şi să privim romanul Tandru şi rece ca rezultantă a două funcţii contrare, cum sunt de altfel şi cele două adjective din titlul.

Povestea lui Leo e destul de simplă, dar, cum am mai spus, îl obligă pe autor să-şi dovedească talentul de prozator. Nu repet acest lucru întâmplător. Experimentul este înşelător prin natura lui. De foarte multe ori, în spatele ideii de artă experimantală se ascunde lipsa talentului şi a vocaţiei. Aici nu poate fi vorba de aşa ceva, mai ales că, la un moment dat, putem citi: „ceştile de cafea din vitrina sufrageriei erau pline cu hârtii mototolite, clame de păr, gumă de mestecat întărită. Ea zicea că e artă modernă, happening-uri. Arta modernă atrăgea teribil de mulţi gândaci”. Aşadar, ca să nu existe astfel de suspiciuni în ceea ce-l priveşte, Felix Nicolau scrie aproapte 300 de pagini, cărora ulterior le subminează sensul şi le relativizează importanţa. Cu alte cuvinte, propune un antiroman după ce dovedeşte că e în stare să scrie un roman. Acest fapt este cât se poate de lăudabil, mai ales că vorbeşte printre rânduri şi despre adevăratul sens al literaturii experimentale, care este acela de a reconfirma periodic valabilitatea unor formule narative, considerate la un moment dat tradiţionale.

Tandru şi rece e un roman scris ca să intrige. Te convinge şi te respinge în acelaşi timp. Oricum, nu te lasă indiferent. Şi asta e deja o calitate, fie că avem de a face doar cu un joc intelectual superior sau cu mult mai mult.

Fraza lui Felix Nicolau merită examinată. Fragmentul spune multe despre întreg sau, mai bine zis, despre dinamica ansamblului. Iată cum de deschide romanul: „Cosmin se încolonează perfect în valul de mulţime care se scurge din măruntaiele staţiei Piaţa Sudului. Scara rulantă scoate din abisul metroului zeci de oameni, îi varsă chiar lângă tarabele cu banane şi ciuperci, chiar lângă florăria acoperită de coroane funerare împletite din garoafe albe şi negre. Urcând disciplinat spre lumină, ochii blânzi, de cerb, ai lui Cosmin privesc în gol. Mintea lui selectează, aranjează şi aplică ştampile pe amintirile vagi din ultimii doi ani”. Se poate observa cum o banală ieşire din pasajul subteran al metroului pare o adevărată evadare dintr-un underground al conştiinţei. Ieşirea la lumină echivalează cu o limpezire, cu o reorganizare a memoriei. Personajul dă calificative propriilor amintiri, le sortează în funcţie de importanţa lor actuală pentru sine. Este anunţat astfel (chiar dacă nu reiese limpede doar din acest fragment) subiectul romanului, un subiect-procedeu: deconstrucţia. Aceasta se realizează prin mijloace multiple. Unele ţin de strategiile obişnuite, utilizate în general de scriitori  pentru a dinamita previzibilitatea unor fraze sau desfăşurări narative. Ironia, un procedeu ce necesită mult spirit şi flexibilitate, e prezentă la tot pasul, mai ales atunci când se încearcă o analiză subtilă şi indirectă a societăţii româneşti postdecembriste, o analiză minată de modul auctorial de a situare în raport cu evenimentele: „în ospiciu, omul aşteaptă trecerea timpului. Prima oară când m-a văzut m-a întrebat: tranziţia, a trecut tranziţia? Tot ce i-am putut spune a fost că peste Prut s-au instalat poduri de flori; multe dintre ele de plastic, cică” sau, un alt exemplu, „stăteam cu ochii pironiţi pe Casa Poporului şi mă gândeam că trăiesc în singura capitală cu un cavou imens în centru. Un cavou public, luxos, în care ai fi putut înghesui viii şi morţii României şi ai Coreii la un loc şi tot ar mai fi rămas spaţiu pentru un depou de autobuze”. Şi exemplificare ar putea continua.

Ironia e secondată de o autoironie pusă în practică destul de convingător. Atunci când obiectul de invistigat este persoana proprie, lucrurile capătă o dinamică mai alertă, de spectacol în mişcare pentru uz personal. Naratorul se pune în scenă doar pentru sine: „gata, ştiu ce să-i cer lui Dumnezeu: ori să mă facă pe mine punctual, ori să-i ajute pe şefii şi colegii mei să piardă întotdeauna autobuzul”. Aceasta e o voce interioară. Înţelegem, aşadar, că individul se autoironizează în gând.

Tot de deconstrucţie ţine şi statutul ambiguu şi fluctuant al personajelor. Cititorului îi sunt prezentate identităţi şi fapte de care nu are nici un motiv să se îndoiască, tocmai din cauza regristrului realist amintit mai sus. Deznodământul aduce cu sine întreruperea convenţiei verosimilităţii, în favoarea misterului şi a senzaţionalului: „da, acum ai confirmarea, tu eşti Sabina! Ca să te protejez de tine însuţi şi de Leo, ţi-am modificat caracteristicile sexuale, ţi-am spălat creierul şi te-am îndopat cu testosteron, să ţi se îngroaşe vocea şi să-ţi apară rudimente de barbă. Nenorocirea e că eşti atât de profund femeie, încât efectul pastilelor e diminuat”.  

Perspectiva C anulează, într-o anumită măsură, perspectiva L, de care părea, până la un moment dat, a fi dependentă. Lucrurile curg acum într-o altă direcţie, imposibil de anticipat. Antiromanul e perfect camuflat în roman. Naraţiunea şi-a atins scopurile. Se cuvine a fi aruncată în aer. Ce este această carte dacă nu o meditaţie implicită asupra limitelor literaturii?

 Oricum, deconstrucţia rămâne subiectul-procedeu al romanului Tandru şi rece, o scriere căteia trebuie să-i descoperi şi să-i înţelegi bine legile interne, pentru a o accepta ca atare, pentru a te lăsa pătruns de sensul gratuităţii sublime.