despre 2000, din nou

1. Credeţi că există un liant, o poetică unitară, care să dea tonul poeziei tinere scrise în anii 2000 şi care să-i consacre pe autori ca o „generaţie de creaţie”?

Desigur, însă durata „generaţiei de creaţie” ar trebui reconsiderată, pentru că acum este prelungită în mod exagerat. În ceea ce priveşte poetica, ea are o tonalitate congruentă, nu comună dacă ne referim la „obiectele lirice”, la starea de spirit, teme şi motive. Mai departe de atât ar fi riscant să se meargă cu suprapunerile. În antologia recent publicată la Paralela 45, Daniel D. Marin vedea ca trăsătură unificantă a generaţiei poezia antiutopică. Şi are dreptate, însă la un mod atât de general, încât îi putem include aici şi pe nouăzecişti. Concluzia? Există un liant, dar el în compoziţie cam multe substanţe.

2. După „valul” douămiist, rămas neomologat de unii critici, expediat cu oarecare grabă de alţii sau considerat ca deja „consumat” înainte de vreme, în ce punct „generaţional” consideraţi că ne aflăm? Consideraţi încheiată „apocalipsa” douămiistă sau credeţi că, dimpotrivă, ea ar putea cunoaşte noi faţete, mult mai „abisale”, prin alte „promoţii” ce se lasă aşteptate?

Desigur că apocalipsa ar putea cunoaşte noi expresii. Ba chiar ar fi necesar să fie redată în forme noi, întrucât cele douămiiste nu mi s-au părut a fi cele mai puternice. A fost o apocalipsă de cămin studenţesc şi de autobuz supraaglomerat. De pildă, un mod mai autentic de a scana apocalisa este cel al lui Ion Zubaşcu din volumul Moarte de om – o poveste de viaţă. Până şi în cazul lui Sorin Stoica – caz tragic –apocalipsa personală face loc strategiilor textuale. Douămiiştii au fost mai degrabă pasionaţi de a produce ceva nou prin recuperări şi sincronizări cu marile literaturi. Deci autentici ca intenţie culturală, mai mult decât autentici ca trăire. Cu câteva excepţii notabile, bineînţeles.

(ancheta Paradigma)