precursori 2000

1. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, acele nume şi volume (cinci al număr, să spunem) care ar avea autoritatea de a depăşi statutul de poet aflat la început de drum? Există semne că „generaţia 2000” se „clascizează”? Are ea resurse de a impune modele, paradigme?

Volumele acestei perioade pe care le-aş indica drept exemplare, nu aparţin generaţiei 2000. Însă generaţia respectivă are resurse de a impune mai ales paradigme, mai puţin modele. Eu cred că douămiiştii au simplificat retorica şi au deschis cutia Pandorei lexicale. Cei mari vor veni abia după ei, folosindu-se de „liberalizarea” declanşată de scrisul lor. Problema este că mi-e foarte greu să fixez limite temporale douămiismului. Şi nici nu cred că este posibil decât la modul didacticist, ceea ce nu mă interesează. Nu o să indic volume, ci 5 autori care, în opinia mea, au defrişat zone poetice noi: Rodica Drăghincescu, Mihail Vakulovski, Dan Sociu, Vasile Leac şi Marius Ianuş. Dar mai sunt alţii, probabil mai valoroşi decât ei, întrucât au depăşit condiţia de precursor.

2. Se poate constata că în ultimii 2-3 ani ritmul apariţiilor poetice s-a diminuat. „Generaţia 2000” pare a fi devenit mai circumspectă cu propriile cărţi. În acelaşi timp, şi critica de întâmpinare pare a-şi îndrepta atenţia către volume de proză, de sinteză, de eseistică ori istorie literară. Credeţi că se poate discuta despre o criză a poeziei? Nu vine aceasta prea devreme pentru o generaţie aflată, totuşi, la început de carieră? Se confruntă tinerii poeţi şi cu o apatie a cititorului de poezie?

Tocmai întors de la Târgul de carte, n-am văzut deloc o diminuare a publicării cărţii de poezie. Poate a celei de poezie douămiiste. Dar douămiismul nu mai este deloc la început de carieră, eu aş spune că e la sfârşit, dacă nu l-a şi depăşit deja. De unde şi deruta desantului generaţionist. O tehnică dusă până aproape de apogeu acompaniată de o criză de sustanţă poetică pe măsură.

(continuarea anchetei de la Paradigma)