Nimic despre dragostea dintre un titlu şi o poezie

 Când am citit cronica din Ziua literară la versurile Nastasiei Maniu, adunate în volumul Nimic despre dragostea dintre un poem şi o telenovelă (Editura Muzeului Literaturii Române, 2004), mi-am zis că face să mă sihăstresc vreo două zile cu cartea respectivă. Într-adevăr, titlurile poemelor, în mare parte, mi-au stârnit apetitul livresc; apetit diminuat destul de prematur de corpul cam străveziu al poeziei propriu-zise. Deduc de aici că o mulţime de autori au o strategie de marketing publicitar îndeajuns de bine pusă la punct ca să nu-şi bată capul foarte tare cu ce se găseşte îndărătul copertelor.

În pofida chipului juvenil care ne zâmbeşte de pe coperta a patra, autoarea este o optzecistă venerabilă, cu calităţile şi metehnele generaţiei respective. Plecând de la motivul samizdat-ului („Poezia nu-i decât o prostituată/flămânzind în sertare întunecoase”), Nastasia Maniu încearcă să recupereze timpul pierdut survolând realitatea contemporană şi dezamăgirile ei. Doar că ochiul auctorial deviază obstinat înspre vidul obiectual şi abstracţiunea melancolică până când „brusc, în poem se lăsă întunericul/şi-ncepu să nu se mai vadă”. Cine altcineva se face vinovat de vecernia picotită a lirismului, dacă nu condeiul care nu se decide între filosofarea celestă şi sarcasmul social („Stau pe muchia unui vers cum aş sta/pe graniţa dintre două lumi virtuale”). Fără doar şi poate, formulările reuşite nu sunt puţine („sângele-mi aleargă năvalnic prin venele textului”, „poezia îmi intră în formele de relief ale spiritului”, ”Aş fi putut să înalţ în sângele tău catedrale de maci,/crânguri de miresme ar fi devenit bulevardele/ce duc spre inima ta”), însă ele tind să fie anihilate de corpolenţa lăptoasă a unui text indecis. Ternul şi discursivitatea cu metodă dezmembrează nu de puţine ori tonul profund sau scrisul inspirat: „Mă urmăreau cuvintele tale fără contur,/gândurile tale prost articulate,/frământările, lipsa de gust/care te făceau să te arunci cu voluptate/în braţele kitsch-ului,/în aplauzele tuturor”. Corectitudine, aşadar, atât în exprimare, cât şi în etalarea gândirii critice. Dacă poeta ar fi mizat mai mult pe „Paradisul confort III” unde hălăduiesc „boschetarii lumii de-apoi” zău că aş fi crezut-o că aruncă pe masa de joc a paginii „nişte curve, nişte putori de poeme,/abandonate pe o planetă de analfabeţi”. Aşa însă, rămâne gustul gălbui al concluziei că „poezia, domnii mei, nu rentează”.

Nu pot decât să-i urez Nastasiei Maniu să dea frâu liber titlurilor sale provocatoare. Aceeaşi urare pentru ceilalţi poeţi români ai momentului care se zbat între o melancolie gramaticală şi un sictir de berărie. De alte cele je m’en fiche comme de l’an quarante.