Agonii beatnice

Dacă ar trebui ca un autor să vorbească despre arta de a se imita pe el însuşi, cel mai indicat ar fi Alexandru Vakulovski. Părintele Pizdeţului a recidivat în Letopizdeţ şi, ca un caşalot obosit, a eşuat pe plajele toropite ale repetiţiei. În pântece i s-a descoperit ultimul său roman, Bong, cel care l-a şi întors cu burta în sus. Caz reprezentativ, (pseudo)romanul Bong (Polirom, 2007), cu copertele sale cartonate şi hârtie de bună calitate, dă seamă de agonia literaturii româneşti de tip beat, fie ea venită şi pe linie rusească. Cum s-ar zice: şocul nu merge de trei ori la apă. Ca în povestioara cu Petrică şi lupul, nimeni nu se mai sperie, nimeni nu mai juisează în faţa violenţei, a pornografiei sau a protestelor anarhiste. De ce? Ingredientele astea au ajuns atât de la ordinea zilei, încât a te extazia ori sufoca din cauza lor ar însemna să te expui ridicolului. E simplu: pe cei care încă se mai lasă duşi de val îi trimitem la Vakulovski 2, apoi la Vakulovski 1, apoi la Bukowski şi la pleiada clasicilor beat (să prizăm pios în amintirea descălecătorului John Clellon Holmes, cu Go). Enunţuri ca „dragostea e ceva care se combină constant cu jegul, cu greaţa” ne-au fost atât de des repetate, încât le acceptăm ca pe axiome şi replicăm plictisiţi: la ce naiba îmi tot repeţi chestia asta? M-am întrebat cui ar putea fi destinat acest efort editorial remarcabil. Mi s-a răspuns că fanilor scriitorului, în special adolescenţilor. Bun, dar de ce trebuie să mai cumperi şi să mai citeşti ceea ce deja e bine ordonat pe rafturile creierului? Zeamă din zeama rămasă de la ciorba de iepure? Pe coperta a patra, Liviu Antonesei spune că nu a putut lăsa cartea din mână, atât de intensă i-a fost plăcerea lecturii. Stau şi mă îngrijorez: să fi fost lovit criticul de vreo artrită a cotului? Vorbim despre un roman fără story, fără construcţie, fără suspans şi care, în plus, nu mai aduce nimic nou. Atunci?

Dar să evidenţiez câteva motive pentru a face portretul robot al Bongului. Mai întâi animăluţele de pluş, cu care se joacă mai mulţi tineri autori români ai zilei, punând bazele semioticii inocenţei şi sensibilităţii: „Ursuleţii vor fi prea departe să mă poată apăra, toate jucăriile de pluş mă vor părăsi”. Să fie clar, pumnul ridicat să izbească este cel al unui delicat sufleteşte – iată-ne în plin Hugo. Sunt repetiţii obsesive, care ne bat ca pe un cui în cap oprimarea pe care o suportă acest Quasimodo beatnic: „Mâine o să simt iar că nu pot să fac nimic./Mâine o să simt iar că nu pot să fac nimic”. Din cauza lehamitei, inevitabil, sufletul se demonizează: „Iadul sufletului meu e plin de animale hidoase, de îngeri torturaţi, de beznă şi de bliţuri cu spaime”. Deci Lautréamont, eventual Dante. Inocentul poluat începe să vadă totul în negru. Tot ce, în mod normal, burghez, era considerat lilial, este perceput cu un ochi încrâncenat. Îngerul à l’oeil méchant, baudelairian, descoperă subsolurile nebuloase ale pasiunii: „Dragostea e ceva care te aruncă din când în când la porci”. Nu că lucrurile asta nu ar fi fost spuse deja de moraliştii francezi ori de unii sfinţi părinţi – de exemplu Tertulian, care considera până şi căsătoria un mijloc infect de satisfacere a pornirilor bestiale, o turpitudine. Citatele pe care le selectez eu aici sunt percutante şi oricine ar putea zice că, iată, cât zăcământ de frumuseţe între aceste pagini. Deci sunt un încuiat. Problema e că maximele patibulare ale rebelului fără cauză sunt repetitive şi nu se încheagă într-o proză. De aceea trag concluzia că Alexandru Vakulovski ar putea fi un poet capabil să ducă mai departe furia lui Aron Cotruş sau pe cea a beatnicilor, la alegere. Cu singura condiţie de a scăpa de obsesia de a umple trei sute de pagini cu proteste, ieremiade, blesteme, dezmăţuri, scabrozităţi. Personal, aş fi mult mai impresionat de un poem puternic în care autorul să-şi toarne ura, urletul, urâtul, decât de un roman cât o cărămidă, care mă face ori să râd ori să mă gândesc în ce zile se pot depune reclamaţii la furnizorul de gaze.

Simt nevoia să precizez: nu sunt un tip pudibond sau ipocrit. Nu-l cred deloc pe Alexandru Vakulovski prea dur pentru mine. Din contră, datorită repetiţiei tematice, teamă mi-e că încep să-l simt prea moale. Ce mă întristează e doar manierismul, reţeta. Şi da, există un manierism al anarhiştilor, nu numai al celor eleganţi.

Adelante! Urmează stereotipul cu batjocorirea României şi a Europei, adică ceea ce putem lua direct de la sondajele de opinie filmate pe stradă, fără să ne mai ofilim nervul optic. „Cu toţii suntem nişte ţigani şi nişte negri, iar Europa e o curvă care nu ştie ce vorbeşte şi ce face. Europa e un cur, o bucată e estul, iar cealaltă vestul”. Dar A. Vakulovski a mai scris asta de vreo câteva zeci de ori, a mai scris-o şi Ianuş şi...

Începe apoteoza - cuvântul mascotă „căcat” şi umilirea de sine, în aparenţă creştinească, în realitate însă narcisistă: „Incepe o nouă zi de căcat. Încă o zi către nicăieri. Alexandru Vakulovski, eşti o curvă”. Căci modelul inconsciu impus este cel al inadaptatului romantic, alter-ego byronian, puşkinian şi lermontovian, deşi mă îndoiesc că vreun tânăr autor român va sfârşi glorios şi romantic luptând prin Irak sau duelându-se din considerente de onoare.

Alte marote: corespondenţa destul de încifrată prin messenger (querido Mugur Grosu) ori declaraţiile înfocate ale unei admiratoare pe mail, vodca şi drogurile de toate tipurile. Imaginile astfel generate sunt plastice câteodată: „Mai trag un gât de vodcă. Uite că apare soarele. Îmi aprind ţigara de la el”. Urmează micţiunea binecuvântată: „Imi deschid şliţul şi mă piş. E singura mea legătură cu pământul”. Apoi descrierea mediului infect, cu care ne-am obişnuit, de altfel: „Miroase a pizdă şi a cur dogorât. Şi a vomă de drogaţi şi de alcoolici cretini”. Perversiunile sunt normale într-un gheto de felul ăsta: „Hai, bă! Jumătate tu, jumătate eu! Eu am s-o fut în cur, da’ tu să-i dai muie, vrei?” Formula asta se repetă preţ de câteva zeci de pagini.

Sordidul este contrapunctat de leitmotivul „cactuşilor albi pentru iubita mea”, preluat din Letopizdeţ. Căci naratorul, aşa cum am spus, este un suflet ultragiat atât de familie, cât şi de societate. De aici şi izbucnirile anarhiste, gen Chuck Palahniuk şi Proiectul de Mutilare Universală din Fight Club. Faza din autobuz: „Toţi se întorc spre mine şi hârâie. O parte chiar merg în patru labe. Smulg o bară de la un scaun şi-i lovesc. Afară, descreieraţilor! Parcă aş juca hochei. La început le zboară capetele, apoi şi trupurile. Mi-e greaţă de putoarea pe care o emană. Încearcă să mă atingă, să mă scuipe. Na şi ţie! Şi ţie! Şi ţie! Şi ţie! Şi ţie!”. Noroc de rusismele care se lăfăie cu zecile în paginile cărţii. Aşa ne închipuim şi noi că e vorba de ceva mult mai nou şi mai profund, dar minţile noastre mărginite sunt incapabile să penetreze sensurile: „Harms wrote: Zdarova bratuha! Cum sesia? Da la mine blea sa stricat CDRomul înco data blea! Sanatate! Noroc drujisce!”

Am zis ceva de rebel fără cauză? Mă rog, am vrut să fiu politicos. De fapt cauza există şi e la mintea cocoşului: tertipurile birocratice pentru ca tinerii basarabeni să nu poată obţine viza sau cetăţenia română. De aici extrapolări semi-expresioniste: „Cât sunt de sictirit de mine. Cât sunt de sictirit de România, ţara proştilor. Ţara în care nimic nu e normal. Ţara care mă omoară zilnic. Zilnic îmi scoate scalpul şi îl ţine în colecţia de trofee”.

Capitolele au titluri sugestive: abject, inbox, load, no future, doze şi mod de administrare, iepuraş rău, vomă, muie, convulsii, tulburări de coagulare, deprimare respiratorie etc. Păcat că între ele comunicarea este aleatorie. De fapt ajunge să citeşti un singur capitol şi e ca şi cum ai fi citit toată cartea.

Ideile principale ale cărţii sunt două: jeluirea şi nervii. Iritante sunt până şi posibilele atingeri de imagine: dacă naratorul e pletos, apoi să nu mai fie şi alţii. Dacă se rade-n cap, sigur va fi imitat de câteva oraşe ale patriei. Ca un omphalos al oikumenei sale, cel care relatează se învârte în jurul lui şi dezvoltă o forţă centripetă ce trage totul înspre sine. Urmează explozia care pulverizează universul coagulat egotistic şi tot aşa. Procesul se repetă de câteva zeci de ori.

Trebuie să recunosc că parcurgerea anumitor pagini a avut un efect ilariant asupra mea. Aşa ar fi certurile dure din sânul familiei, susţinute de un limbaj pe măsură. Nu ştiu dacă autorul s-a gândit un singur moment că abordarea sa naturalistă ar putea genera efecte inverse. Eu unul îmi permit să-l încurajez în sensul producerii comicului burlesc şi violent, atât la nivelul gesticii, cât şi al limbajului.

Ar mai fi ceva de spus despre mult discutata autenticitate. E clar că Bong nu e autentic decât parţial, întrucât o şarjă naturalistă nu poate da seama de complexitatea unei societăţi. Când citim: „Fug de realitate că mă seacă”, ne dăm seama că nici realitatea, nici transfigurarea ei nu sunt de găsit în Bong, ci o considerare a lumii din unghiul millerian, salingerian ş.a.m.d., dar mult mai încrâncenat. Mai departe de atât nu se poate. Un scriitor al frontierei, Alexandru Vakulovski a depăşit coloanele lui Hercule, iar acum pluteşte în derivă. Neştiiind încotro s-o ia, execută mişcări de navigaţie literară din inerţie. Nu pot decât să-i doresc să descopere cât mai rapid Indiile din care ar putea aduce o infuzie de capital artistic unui talent viguros, dar haotic şi teribilist.