Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 5 februarie 2011

Brăcinari şi budigăi de firmă




Cel puţin pentru noi românii, Barcelona este cunoscută datorită faimoasei echipe omonime şi a sezonului de cumpărături, când parveniţii noştri se suie în avion şi zboară în Catalonia să-şi cumpere tricouri.
Altminteri, sunt alte lucruri, mult mai pasionante, despre acest oraş ce acoperă 803 km2 şi are o populaţie de 4 milioane şi jumătate de locuitori. Se spune că metropola şi-ar fi primit numele de la generalul cartaginez Hamilcar Barca, care ar fi fondat-o în secolul al treilea î. H. După cum se observă, doar supoziţii, ceea ce este normal în cazul unei aşezări de o vechime respectabilă. Pentru că Hamilcar, tatăl mai celebrului Hannibal, are un rival la titlul de întemeietor al oraşului – anume Hercule, cel care ar fi pus piatra de temelie a localităţii cu 400 de ani înaintea construirii Romei. În timpul stăpânirii romane Barcelona a fost transformată în colonia Faventia.

O eleganţă exasperantă

În urma istoriei sale glorioase, Barcelona s-a ales cu o arhitectură elegantă, deloc sofisticată. O arhitectură atât de decentă şi de unitară, încât după câteva ore de preumblare prin oraş poate părea plictisitoare. Aparte de cartierele clasice, există şi cele ultramoderne, rezultate mai cu seamă ale olimpiadei din 1992. Ca orice capitală europeană respectabilă şi aceasta are autostrăzi suspendate şi subterane, care fluidizează un trafic intens. Învecinarea cu Marea Mediterană are drept efect un port imens, dar şi plaje cu palmieri, precum şi o faleză nesfârşită unde, pe lângă restaurante şi parcuri de distracţie, se poate face jogging, plimbări romantice, role, biciclete şi comerţ stradal. Aici este şi diferenţa majoră faţă de Bucureşti – spaţiile destinate agrementului. Tocmai pentru a descărca stresul urban, populaţia are posibilitatea de a practica tot felul de activităţi relaxante. Şi dacă în Bucureşti zona verde descreşte vertiginos pentru a face loc mallurilor destinate cocalarilor, în Barcelona parcurile ocupă 10% din suprafaţa metropolei, iar întinderea lor sporeşte cu 10 ha în fiecare an. O asemenea zonă este Mont Juic, colina pe care se află stadionul olimpic, fântâni arteziene şi parcuri - deci numai bună de escaladat de cei care fac alergări după serviciu.
Spectacolul străzii

O altă trăsătură remarcabilă a oraşului – pe care o împărtăşeşte cu celelalte capitale şi oraşe europene, mai puţin cu Bucureştiul – este multiculturalitatea. Un amestec pitoresc de rase şi obiceiuri, în care nimeni nu jenează pe nimeni. Această întrepătrundere este cel mai lesne de observat de-a lungul bulevardului Las Ramblas, înţesat cu buticuri, terase şi artişti ai străzii veniţi din toată lumea. Mă repet spunând că orice capitală civilizată are o zonă pietonală chiar pe mijlocul bulevardului central. Se creează astfel o zonă de promenadă ce devine un spectacol de culoare şi imaginaţie. Artiştii străzii se întrec în posturi şi costume ciudate, iar lumea iese la suprafaţă prin lifturile care fac legătura cu metroul.
Artera principală a oraşului este Avinguda Diagonal, lungă de kilometri întregi. Poţi merge de-a lungul ei câteva ore, până devine tot mai îngustă – autobuzele abia mai strecurându-se – sfârşind în cartier de locuinţe. Planul oraşului este extrem de regulat, sub forma unui grătar. De aceea este şi improbabil să te rătăceşti. Oriunde ai întoarce capul, vezi sau marea sau marile bulevarde axiale. Pe lângă eleganţă şi civilizaţie pestriţă, Barcelona se mai remarcă şi prin câteva clădiri „trăsnite”. Este vorba despre casele cu arhitectură „ondulată”, în stil Art Nouveau, ale lui Antonio Gaudi, a căror vizitare necesită extragerea din buzunar a piperatei sume de 20 euro.

Sagrada Familia – stupul credinţei

Dar capodopera lui Gaudi (1859-1926) este catedrala Sagrada Familia, începută în 1882 şi aflată încă în plină construcţie. Spre finalul vieţii, constructorul se dedicase trup şi suflet genialei opere, ajungând să locuiască pe şantier. Dobândise aspectul unui boschetar. Unii îl considerau un sfânt, alţii un demonizat. Asemănarea cu bătrânul Michelangelo este izbitoare. Când a murit, lovit de un tramvai, martorii oculari au bănuit că era vorba despre un vagabond.
De departe, clădirea aduce cu un stup imens. Ideea arhitectului era de a reinterpreta stilul gotic şi de a-l integra în natură. Uluitoare sunt şi turlele răsucite – cu greu le-am putea numi clopotniţe –care îi înfăţişează pe cei doisprezece apostoli, pe cei patru evanghelişti, pe Fecioara Maria şi pe Iisus Hristos. Când turlele vor fi gata, Sagrada Familia va fi biserica cea mai înaltă din lume.
Extraordinara varietate a construcţiei este confirmată şi de cele trei faţade: a Nativităţii, a Pătimirii şi cea a Gloriei. Faţada Nativităţii aminteşte cel mai mult de stilul lui Gaudi. La celelalte două au lucrat şi lucrează alţi artişti, care urmează mai mult sau mai puţin planurile originale. De exemplu, faţada Pătimirii este susţinută de şase coloane imense înclinate ce aduc cu nişte trunchiuri de sequoia. La fel, în interior, stâlpi voit asemănători unor copaci susţin acoperişul. Precum în cazul altor construcţii ale lui Gaudi, şi aceasta este împodobită cu cioburi de ceramică divers colorată.
Trebuie avut în vedere că în 1935 biserica a fost ţinta unui atac pus la cale de o grupare anarhistă. Rezultatul a fost că mare parte din planurile rămase de la Gaudi au fost distruse. Astfel, construcţia a evoluat ulterior în funcţie de imaginaţia altor arhitecţi. De altfel, Gaudi a avut în vedere acest lucru. În cele din urmă, Sagrada Familia este o operă de artă colectivă extrem de stranie. Unii o consideră de prost gust, iar romancierul George Orwell a numit-o chiar „una dintre cele mai hidoase clădiri din lume”.
Oricum, catedrala a asimilat viziunile unor arhitecţi controversaţi, dar foarte imaginiativi. Libertatea de exprimare a fost asigurată de faptul că fondurile pentru construcţie au provenit exclusiv din donaţii ale persoanelor private. Dacă este de bine sau de rău să ai în inima oraşului o asemenea biserică stranie, putem judeca singuri – numai Sagrada Familia atrage anual două milioane şi jumătate de turişti. Iar când vorbim de Barcelona, imediat ne gândim la creaţia iniţiată de Gaudi. Marele vizionar a creat nu numai clădiri, ci şi un parc jucăuş şi fabulos. Erau vremuri mai vesele, mai curate, chiar dacă în vecinătatea primului război mondial.
Vizitaţi carevasăzică Barcelona şi faceţi abstracţie de magazinele ei scumpe la preţ şi sărăcăcioase la suflet! Bine, ar mai fi supermarket-urile de la periferie, o nebunie!

2 comentarii:

  1. uite aici mai sus mostra de travel writing :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Raluca, am scris o pentru ziarul Lumina, al patriarhiei, deci e cam cumintica :))

    RăspundețiȘtergere