Strategii de scandal şi glume evanghelice

Întotdeauna am fost surprins de destinul scandalos, tabloizat, al unor scrieri literare de raftul doi, care „au luat faţa” operelor cu greutate. Lucrul a fost posibil din cauza atacării unor tabuuri, mizându-se pe genul de strategie punct ochit-punct lovit.
Importante nu mai erau calităţile literare ale textului, ci impactul-şoc asupra mentalului colectiv. Or, se ştie, ce loveşte în credinţele, superstiţiile şi prejudecăţile mulţimii va face vâlvă cu siguranţă. Concret vorbind, să ne gândim la succesul repurtat de „romanele” lui Coelho şi Dan Brown. Coelho încurajeazează o viziune siropos-spiritualistă, numai bună pentru funcţionarii de la companiile multinaţionale cărora, în afară de proceduri, le mai rămîne timp şi energie mentală cel mult pentru ştiri. Ajunge doar să gândeşti că eşti buricul lumii şi întregul univers va transpira pentru a traduce în fapt legenda ta personală. O supă globalistă niţel învârtoşată cu ingrediente creştine, alchimiste şi ce-i mai pică la mână demiurgului grafoman. Şi multslăvitul Dan Brown preia ereziile gnostice şi le transpune în cadrul supertehnologizat şi placat cu gresie le dernier cri al Parisului. Aici, îşi plimbă eroii de pe un bulevard pe altul, până acumulează cinci sute de pagini. Ce nu se observă în tornadele mediatice iscate în jurul conţinutului acestor strategii literare de succes? Exact reala lor contribuţie literară. Adică stilul îmbătrânit, formulările banale, suspansul căznit, incapacitatea construcţiei unui personaj şi a unui decor credibile. Convenţionalisme răsuflate.
Cam aşa stă situaţia şi cu Evangheliştii Alinei Mungiu-Pippidi, reeditată de Cartea românească în 2006. Piesa de teatru este însoţită de un solid dosar de presă cu foarte multe argumente pro şi contra. Sincer să fiu, nu prea m-a interesat scandalul iscat de ereziile gnostice reluate în piesă. Abordarea e deja veche în Occident. La noi, însă, nouă fiind, a stârnit un tsunami. Energie risipită, în opinia mea. Pentru că textul dramatic mi se pare moale, fără viteză, subţire şi la umor, dar şi la tragic.
Situaţia iniţială ar putea fi hazlie. Şcoala de filosofie a lui Cherintos, unde discipolii săi, Ioan, Luca, Matei şi Marcu ba cântă la flaut, ba se dau în leagăn, ba îi fac pedichiura Elenei, preoteasa unei zeiţe cam fluşturatice. Învăţăceii o duc trai pe vătrai în Antiohia, deci normal că au chef de hârjoană şi guleai. Suntem în domeniul cărnii. Conştient, totuşi, că se îndreaptă spre faliment, maestrul se ia de haşiş. La ţanc apare Pavel din Tars, care îi oferă bani, mulţi bani, pntru a scrie povestea unui profet galilean. Cu el se află un povestitor cam lunatic, pregătit să ofere amănunte. Cherintos, cam sofist de felul lui, acceptă fără probleme. Mai nărăvaşi se arată ucenicii, cei puşi de fapt să fabuleze în scris. Ei se plâng de umilinţa la care sunt supuşi scriitorii, nevoiţi să-şi închirieze condeiul pentru parale. Magistrul le spune însă că minciuna durează mai mult decât adevărul, dacă este scrisă verosimil. Deci scriitorul are puterea (de a corupe). Aici ar fi de căutat punctul nodal al piesei: voinţa de putere. Din păcate, autoarea a considerat că nu o să dea lovitura dacă ar adânci abordarea nietzscheană, aşa că se porneşte să facă un talmeş-balmeş din cele mai facile situaţii, slăbind tensiunea dramatică. Ioan exclamă: „Sst! Tocmai îl împerechez pe Dumnezeu cu o fecioară măritată”. Nici măcar nu iese de o blasfemie acidă, pentru că tonul miştocăresc parazitează piesa până aproape de final.
Confruntarea dintre Cherintos şi Pavel este miezul piesei. Ar fi putut ieşi ceva bun de aici. O dialectică a contrariilor: filosoful cinic, dar dezgustat de narcisism şi fanatism, versus soldatul credinţei, dispus la orice pentru a impune umanităţii un alt fel de morală. Diogene contrapus lui Machiavelli. Alina Mungiu-Pippidi nu simte însă bogăţia filonului şi se aruncă orbeşte în direcţia de unde îi vine la nări mirosul de scandal. Afirmaţiile lui Cherintos sunt contradictorii şi-l anulează moral complet: „eu n-am nicio răspundere! N-am făcut decât să dau o înfăţişare culturală unor parabole proaste!”. Pavel vrea să impună legea creştină, dar e văzut ca un ambiţios maniacal. El simte că lumea nu mai are nevoie de raţiune şi cultură, ci de ordinea şi civilizaţia romane, dublate de iraţionalul semitic. În fond, el are un punct de vedere filosofic şi aduce cu Marele Inchizitor din Fraţii Karamazov. Atunci de ce e prezentat ca un scelerat care îl manipulează pe Povestitor, cel care se va dovedi a fi chiar Iisus?
Ciocnirea dintre spiritul evreu şi cel grec se consumă în detalii picante. Autoarea nu pierde ocazia să acuze creştinismul şi apostolii săi de boacănele pe care le-a făcut biserica de-a lungul istoriei sale. Cu alte cuvinte, confundă popa cu biserica, aşa cum se întâmplă în fiecare dimineaţă într-un troleibuz aglomerat. Pavel e misogin pentru că femeile sunt oripilate de doctrina lui militaro-juridică. Iisus e un om blând, dar cam bleg şi delirant. Învierea lui a fost un truc ieftin, răstignitul fiind, în realitate, Baraba. În Pavel fierb hormonii, dar profetul este cel care se însoţeşte cu Elena. Iisus, un fel de Cassandră pe care nu are nimeni timp s-o creadă, consimte, totuşi, la scenariul pus la cale de Pavel. El chiar se crede fiul lui Dumnezeu şi susţine revelaţia, în timp ce apostolul e obsedat nu de credinţă, ci de forţă. Un imperialist.
Interesantă putea fi parabola construcţiei unui text exemplar, care va fi adulat şi eludat în toată istoria ulterioară a umanităţii. Doar că proiectoarele sunt direcţionate către ucenicii sofişti, care scriu Evangheliile în joacă şi hârjoană. Cum ar veni, plătiţi fiind, ei se gândesc numai la anecdotele prin care ar puta fi cucerit publicul foarte larg. Deci Noul Testament e o făcătură bună să le ia minţile „bizonilor”, cum se zice în jargonul jurnalistic. Cherintos ar apăra individul împotriva unei religii gregare, dar el este un conducător de scribi pe care-l poate închiria oricine. Iisus vorbeşte mult despre iubire, ceea ce înseamnă că are probleme cu potenţa. Când apare în scenă şi Petru, care se ia imediat la harţă cu Pavel (procedeu de reality show pentru a pune în scenă conflictul dintre paulinieni şi petrinieni), Iisus îi linişteşte umblând pe apa dintr-o cadă umplută cu cărămizi scufundate. În consecinţă, totul e o mascaradă şi creştinismul ar avea ca mit fondator o fraudă rizibilă.
Acţiunea e fragmentată de continua vorbărie care, sub aparenţe şmechereşti, reia argumentele pro şi contra deschiderii către restul lumii a unui fenomen religios declanşat în spaţiul evreiesc. Spectatorul e buimac – nu ştie când să râdă, când să plângă, aşa că râde când ar trebui să plângă şi viceversa. Ieşind din sala de spectacol, rămâne cu impresia că e mult mai idiot decât înaintea reprezentaţiei.
Pe lângă injuriatori, Evangheliştii a avut şi apologeţi înfocaţi. Lăudate au fost simţul scenic, curajul demitizant sau anticreştin, cum vreţi să-i spuneţi, înfuntarea prejudecăţilor, modernitatea punctului de vedere. De fapt, scriitoarea îşi dă seama că piesa nu are un mesaj prea inteligibil/inteligent şi apelează la clasicul truc, deus ex machina. În final, pentru a şterge urmele înşelătoriei, Pavel îi otrăveşte pe scribi. Ciudat e că Iisus nu mai este de acord să fie marioneta lui şi, refuzând să-l însoţească mai departe, e ucis cu un cuţit. Şi aşa nu mai era mare nevoie de el acum, când, Evangheliile beneficiaseră de vizionarismul lui fabulatoriu. Acum, însă, Pavel are nevoie de inteligenţa lui Cherintos pentru a-şi edifica imperiul. Uite-aşa, nu poate el trăi fără să mai stea la o şaradă filosofantă cu cel care-l făcuse de doi bani în scenele anterioare. Lovitură de teatru, cinicul căruia i se cam fâlfâia de toţi şi toate, n-are chef de discuţii post-evanghelice, aşa că cere insistent să fie ucis. Nemaiputând aştepta, bea din cupa cu vinul otrăvit, rămasă de la cina cea de semi-taină. Bun, când credea şi bietul Pavel că a lichidat cu adunătura asta de oameni fără viziune a pieţei, Iisus se ridică de sub faţa de masă şi, cu cuţitul înfipt între omoplaţi, merge la Elena (decedată) şi, luând-o în braţe, îi şopteşte: „Nu te teme! Astă-seară vei fi cu mine în Rai!” De efect, nu?
Din două una: sau Pavel e un mare zevzec şi nu pricepe nimic din sacrificiul cristic sau Iisus e un halucinat cu şapte vieţi care refuză să înţeleagă că nu tot ce zboară se mănâncă. Mai ziceţi şi voi, că eu, Doamne iartă-mă, nu mai pricep nimic!
Ps. În interviul ataşat textului dramatic, Alina Mungiu-Pippidi se plânge de faptul ca piesa ei nu a avut răsunet internaţional. Eşecul este pus pe seama traducerilor, cea în engleză fiind realizată chiar de ea însăşi. Mie nu mi s-a parut un text cu o încărcătură stilistică care i-ar ar putea afecta expresivitatea la transpunerea într-o altă limbă. Ba din contră, poate chiar i-ar fi sporit-o!