Cremenal ot Chişinău

Un roman cu un titlu trăsnit, avangardist-suprarealist, te poate incita sau te poate face să dezertezi de la lectură rapid. Avionul mirosea a peşte (Editura Arc, Chişinău, 2008) este o ficţiune moldovenească şi postmodernă a lui Nicolae Popa.
Îmi închipui cât de bizar sună o asemenea caracterizare! Moldovenesc, pentru că e înţesat de cuvinte şi expresii regionale, indiscutabil naive şi spectaculoase: „a ştiobâlcăi”, „de ce să ne hăbucim unii pe alţii cu tăişul toporului?”, „m-am înhărnicit” etc. Postmodern, pentru că e alcătuit din mai multe niveluri, nu neapărat bine suprapuse ori neapărat necesare. Începutul e parabolic şi m-a făcut să mă gândesc la distopiile lui Marius Tupan. O femeie în „rochie cernită şi basma neagră”, un cer care „bătea în albastru de Doamne fereşte”, o „cruce masivă de lemn ce plutea în derivă pe suprafaţa pământului” şi nenorocirea isterizantă: „Cum să nu vrei să faci moarte de om?”. Rohmanii, popor ciudat, cu gesturi simbolice, sunt înfăţişaţi în fraze deşirate şi împănate cu metafore. Un dezgheţ diluvian şi slobozirea celor îngheţaţi: bancuri de peşti şi cadavre de înecaţi.

Când era să las cartea din mână, s-o pun „la murat”, registrul se schimbă dramatic. Şmecher autor!, mi-am zis. Naratorul ucide din greşeală un paznic, undeva la marginea Chişinăului. Încep tribulaţiile mascării crimei şi a debarasării de cadavru. Acţiunea abia stârnită este frânată. Gesturile şi obiectele sunt studiate minuţios. Monologul interior este lizibil datorită deducţiilor paradoxale din premise banale. Jucând teatrul perplexităţii şi al protestului idealist, romancierul îşi salvează cartea. Cadavrul este pregătit pentru scufundare prin dotarea cu un rucsac umplut cu pietre-ou. Pregătirea pentru aruncarea în lac ia ca la vreo 15 pagini. Care sunt caraghioase, dar nu plictisitoare. Şi apoi aflăm de terasamentul livresc al relatării. Povestirea este o descriere a faptelor, făcută în arestul poliţiei. Însă, pentru a fi sincer, arestatul solicită libertatea de a zăbovi asupra detaliilor, ca totul să fie veridic. Cu astfel de trucuri textualiste, îndeajuns de rar folosite pentru a nu deveni exasperante, este asigurată prezumţia de modernitate a romanului. Am impresia că aceasta a fost principala preocupare a lui Nicolae Popa: cum să se scuture de eticheta de poet şi să devină credibil ca romancier.

Proza este comisă „cu o responsabilitate ucigaşă”, „ca la puşcărie”, ori cel puţin aşa ni se comunică. În realitate, farmecul scriiturii derivă din descompunerea epicului în cioburi ce reflectă tot felul de bizarerii. Sfaturi de genul: „v-aş sfătui totuşi să aveţi în casă pe jos linoleum, aşa, pentru orice eventualitate. Linoleum, nu lemn, nu parchet, nu scândură scărţâitoare. Că sângele odată îmbibat în lemn, nu-l mai scoţi!”. După care este părăsit „definitiv stilul epistolar”, revenindu-se la convenţiile diegeticii autoreferenţiale. Criminalul cu imaginaţie încolăcită se întoarce acasă, unde încearcă să-şi fenteze tatăl obsedat de culesul viei. Nu se întoarce cu mâna goala, însă, ci cu două găleţi cu mere. Pe una o cedează zebrelor de la grădina zoologică, că doar e o fire sensibilă, de poet inadaptat. Pe cealaltă i-o duce fostei neveste, „s-o scoată la balcon”. Cum picase „bobsositor”, mai zăboveşte şi el, să vadă unde se pregăteşte să emigreze Nadina. Cu care ocazie descoperă încântat că acum ea poartă chiloţei, iar nu „chiloţi”, ca altădată. Scena de amor alintat este delicioasă. Protagoniştii se prefac că discută lucruri banale, că sunt plictisiţi unul de altul. Şi când colo, iată, Nadina a învăţat chestii bizare, pe care „când am rugat-o foarte frumos, în genunchi am rugat-o, să-mi facă, a scuipat îngreţoşată şi m-a şi izbit în locul pe care acum îl mângâia şi-l umezea cu limba”.

O scenetă aproape la fel de năbădăioasă este culesul viei, pentru care tatăl abandonat „tăbârcise scări de prin vecini”. Cum fiul cu capul în nori nu e bun de nimic, sunt chemaţi oameni plătiţi cu ziua, cărora li se face instructajul de protecţia muncii. Odrasla concediată cu dispreţ n-are altceva mai bun de făcut decât să bată străzile până ajunge, din greşeală, paznic la o capelă.

De fapt, aici e de căutat secretul construcţiei romanului: totul se întâmplă! Greşeala, ceasul rău sau cel bun sunt firul roşu al unei acţiuni fracturate, în pericol de băltire. Pericolul este conjurat, se cochetează cu el, apoi este păcălit. La ţanc! Driblingul acesta riscant e posibil datorită unei ironii şi unei ştiinţe rafinate a construcţiei. Citindu-l pe Nicolae Popa, îţi spui că maturitatea, cea pe care unii n-o ating nici la senectute, poate fi mai importantă decât ta­lentul. Pentru că e capabilă să prelucreze orice materie primă, să o şlefuiască şi s-o introducă într-un puzzle aparent insolvabil, greşit. La fel, truda migăloasă şi excesiv culturală a prozatorilor optzecişti şi nouăzecişti de la noi este depăşită înspre simplitatea amuzată, care e doar o peliculă aşternută peste trăirile tragice. Există şi destule pasaje îndesate parcă la nimereală, de dragul demonstraţiei. Dar, pe ansamblu, am citit un roman al unui scriitor ot Chişinău deştept, ager şi deschis la minte.