Antiutopia lui Felix Nicolau, eliberarea spiritului critic

Cu Estetica inumană, apărută la Editura Tracus Arte, 2013, Felix Nicolau scrie un eseu din mai multe bucăţi/bucate critice, aparent eterogene, dar toate pe teme fierbinţi din actualitatea literară, unite de urgenţa ieşirii din postmodernism. E un studiu aproape vorbit, în sensul că provocarea nu vine numai din unghi, temă, abordare, ci şi din stilul, adesea colocvial. Autorul nu se mai supune mirajului utopic al cronicarului clasic, sacerdot, oficiant, nici cutumelor şi fixaţiilor noastre literare.

Scormoneşte, clasifică, ia în răspăr, amendează, sintetizează, diagnostichează, „tandru şi rece” totodată, dar mai ales dialoghează relaxat, jucăuş la suprafaţa texturii, serios în substanţă, cu toate „postmodernismele”/tabieturile, stagnările, torturile/ierarhiile inutile, formulele critice, poetice, narative, canonice, ultrapostmodernismele, aş zice, aduse de facebook sau blog în plan scriptural etc.

Seducţia stilistică şi tematică, la vedere, e suplinită de o documentaţie serioasă, atât privind teoriile postmodernismului, cât şi a mişcărilor/manifestelor literare nouămiiste, douămiiste etc. Prospeţimea limbajului încolţeşte până şi în titlurile capitolelor (Beizadelele postmodernismului, Între deprimism şi nunuism, pe şleau, Nepoţii postmodernismului, De la blog la facebook, Creative writing), a subcapitolelor (Dacă urât nu e, nimic nu e!, De ce nu se dă plecat postmodernismul, Canonul – un butoi al Danaidelor, Arta de peşterǎ, Păgânism alergic la ironie, Marmeladă, globalizare şi tentative de gust etc.). Dincolo de spectaculosul lingvistic, autorul tratează cu adâncime starea postmodernismului, slăbiciunile criticii de întâmpinare, a ierarhizărilor ad-hoc şi a tot ce este mai haotic şi cald în literatura actuală. Pune diagnosticul adecvat tipurilor de critică, încetăţenite şi sinucigaşe totodată, realizează o „listă cu ce mă enervează la vecinul meu de deasupra, critic literar”, dar clasificarea e decapitare curată: „1. Cronicile isteric laudative. 2. Cronicile isteric denigratoare. 3. Critica amabilă, fără semnalizarea plusurilor şi a minusurilor, înţesată de jargon filologic. 4. Impunerea de false ierarhii, având la bază promovarea mediatică. 5. Tonul superior cu care i se adresează posibilului cititor. 6. Înlănţuirea de epitete incandescent-paradisiace ori, invers, infernale. 7. Selecţia cărţilor la modul snob: editură, cine face recomandarea pe coperta a patra etc. 8. Fidelitatea faţă de o anumită grupare sau faţă de anumiţi autori. 9. Lipsa de umor şi inflaţia de sarcasm. 10. Bravada intelectuală: preţiozitatea şi dogmatismul. 11. Baricadarea în turnul de fildeş”. Nici ironia nu lipseşte. De exemplu, periplul prin „sublima” birocraţie o demonstrează, ca şi cel al motivului „muzei” în poezia ultimilor 10 ani.

În capitolul Manifeste literare nouăzeciste şi (post)douămiiste, nouăzecismul, cu bifurcaţia delirismului şi a himerismului, douămiismul, cu deprimismul, facturismul, utilitarismul, performatismul, boierismul, autenticismul, nu-nuismul, Felix Nicolau secţionează pe o documentaţie bine asimilată manifestele, conţinutul, aplicaţiile acestora în literatura de azi.
Paginile de critică propriu-zisă (ca cele despre trilogiile brebaniene sau cărtăresciene, obiective şi îndrăzneţe la judecata estetică) sunt scurte, dar substanţiale, ţintite şi inserate atent (nu ca nişte cronici de carte adunate la grămadă), abordând o temă/problemă fără vreo pre/judecată literară.
De fapt, lipsa prejudecăţilor este semnul unei eliberări a spiritului critic, rară chiar între tineri, de balastul fixaţiilor, „mutaţiilor”/mutanţilor de isme, ierarhii, canon, manifeste literare ş.a.m.d. Cartea are o miză mare, aceea a necesităţii unei noi identități literare, netrucate de canon, strategii „de fraierire”, encomioane, „nimicologii” critice sau birocratice, nostalgii ori alte mutaţii pline de capcane şi frecuşuri literare. Problemele acute sunt dezbătute pe ton şi gestică de arlechin care captează cu un comic voluntar agonia, zbaterile din fundătura postmodernistă. Sunt provocatoare unghiul şi modul de abordare a temelor pe segmentele cărţii, de la tipologia cronicarilor literari la „poeticele”, direcţiile nouă şi douămiiste, ca şi hiperliteratura, compusă pe calea blogului sau facebook-ului, sau pur şi simplu atelierele de creaţie, vizate ca o dinamitare a postmodernităţii îndelungi şi uscate. Un exemplu de creative writing, micronuvelă cu personaje şi momente epice, ar fi cel de la Ipoteşti.

Nu se ajunge la fixarea unei noi paradigme literare, ci la necesitatea conturării ei, nu se aduc soluţii ultimative, dar se divulgă, fără menajamente sau subiectivitate, anchiloze contemporane nouă, cu motivaţii şi efecte cu tot. Un spirit flexibil ca al lui Felix Nicolau nici nu-şi propune fixaţii, în ciuda atâtor concentrate asupra poeticii postmoderniste sau a manifestelor literare recente, ci un impuls la conştientizarea impasului literar, a nevoii de firesc în mişcările produsului literar şi în receptarea lui. Cred că aici provoacă cel mai mult autorul, fiindcă e greu să ne mai găsim naturaleţea, ieşirea din agonia lungă a postmodernismului saturat de ironie. Calea facebook-ului sau a atelierelor de creaţie e o invitaţie lucidă, cu avantaje şi capcane deopotrivă semnalate.

Sinteza, aplicată la materia nouă a literaturii ultimelor decenii, conduce tot la dialog, slobozit de partinitate sau alte piedici de receptare.

O carte vie, antiutopie vizionară, Estetica inumană va trezi sau ar trebui să trezească anchilozele postmodernismului în sfârşit continuu, cât şi multele „isme” actuale. Prin vioiciune şi spirit critic frust, prin comentariul sănătos şi documentaţie aşijderea, acest corp de eseuri pe tema crizei post/postmoderne naşte şi e bine că riscă alte opinii, puncte de dezbatere, „alte glasuri, alte încăperi”, punând sub lupă/ghilotină mentalităţi şi cutume literare obosite.

de Viorica Răduţă