de ce nu-mi traiesc postmodernismul

Pe scurtatura, spre Targul de carte si lansari, din fuga, sa scoatem la inaintare cuprinsul si Voroava de la Estetica inumana

Cuprins

Voroavă cătră cetitoriu

BEIZADELELE POSTMODERNISMULUI

Dacă urât nu e, nimic nu e!

În contra encomionului şi a desfiinţării

Importanţa seriozităţii. Studiu de nimicologie

Criticul solitar versus criticul de pluton

Nimic nou sub Apollo

Marmeladă, globalizare şi tentative de gust

Forţa de a nu avea

4 etape în care un universitar se poate rata ca intelectual

Ne-ar trebui o atitudine jazz

ÎNTRE DEPRIMISM ŞI NUNUISM – PE ŞLEAU

Unde ni sunt argou-nauţii?

Cine nu se teme de trilogii?

Manifeste literare nouăzeciste şi (post)douămiiste

Cotaţia muzei la bursa poetică

2000 şi post-2000. Paratext, prefeţe, postfeţe, cicluri şi obsesii

NEPOŢII POSTMODERNISMULUI

De ce nu se dă plecat postmodernismul

Canonul – un butoi al Danaidelor

Arta de peşterǎ

Păgânism alergic la ironie

Un –ism ingenuu, aproape tandru (Performatismul)

Postcolonialismul şi noile abordări în traductologie

Din nou despre nepoţii postmodernismului: postmortemismul

DE LA BLOG LA FACEBOOK

Garsoniere virtuale, ultracentral, preţ fără concurenţă

Hiperliteratura – o noutate de când lumea

Să nu ne dăm like singuri...

CREATIVE WRITING

Atac la baionetă/retragere în menuet

Cum să devii scriitor meseriaş

Voroavă cătră cetitoriu:

Brusc mi-am dat seama că trece postmodernismul pe lângă mine şi eu o să-l ratez. Deja o sumedenie de prieteni mă întreabă de ce nu-mi trăiesc postmodernismul, căci tinereţea se duce cât ai clipi. Stai! A cui tinereţe? Doar nu a mea şi a postmodernismului, ambii trecuţi bine de prima juneţe. Singurii susceptibili de cruditate sunt copiii şi copilele postmodernismului: performatismul, post-postmodernismul, postmortemismul, noua sinceritate şi alţii despre care o să aflaţi în carte. Copii tandri şi sensibili, care fac bube de la ironii şi giumbuşlucuri.

Dar, iată, în 2009 scriam în Anticanonice că nu ne aflăm încă în posesia unui canon post-revoluţionar, aşa că propuneam un canon de tranziţie, un vicecanon. Scriitorii cu care exemplificam erau organizaţi pe zodii. Semn de conjuncţii astrale impredictibile...Acum deja cred că avem un canon. Unul atât de ţeapăn, încât nu mai îndeamnă publicul să citească. Cu rare excepţii (cel mai adesea acestea nefiind incluse în noul canon), scriitorii ori scriu despre ce nu cunosc, ori cunosc lucruri ce nu prea interesează. Mi-am pus, fireşte, ultima speranţă în culturalităţile din mediul virtual, ca ierarhii alternative la principala ierarhie.

Să fim drepţi: postmodernismul tare s-a mai vrut modernist! Însă atât de amestecate au fost vremurile, încât s-au amestecat şi ideile. Avem, aşadar, mult mai multe feluri de postmodernism decât de modernism. Iar aceste feluri, în mod vesel, se bat nu de puţine ori cap în cap, cam cum se bat structuralismul cu poststructuralismul.

Cauza formală a postmodernismului a fost aceeaşi cu ce a modernismului, doar cauza eficientă a arătat altfel. Astfel, scriitorii care se impun sunt mai curând vedete decât oameni capabili să înnoiască substanţial scriitura. Cine este văzut mai des, acela există, indiferent dacă are realmente ceva de spus sau nu prea. În consecinţă, scriitorii din mainstream tind să producă opere alambicate, terne, neautentice, fără umor sau cu umor răsuflat – construcţii greoaie: ori supraîncărcate stilistic şi imagistic, ori minunat de vidate. Realitatea a devenit mai interesantă decât ficţiunea. Literatura este în moarte cerebrală şi respiră doar cu ajutorul aparatelor (a se citi fondurile alocate de diverse instituţii mai mult sau mai puţin bugetare. Dar ce nu e bugetar la noi?). Lăuzia prelungită nu ne este specifică doar nouă, ci întregului mapamond. Ajunge să aruncăm o privire peste clasamentul celor  mai bine vândute cărţi şi vedem că ele se încadrează la thrillers, fantasy, self-motivation sau glossy. Cât despre vânzările mai grăsuţe la capitolul literatură adevărată, complexă şi fără tendinţă, ele se explică mai mereu prin promovarea intensă pe bani instituţionali. Reclama vinde orice, se ştie. Problema este că dacă produsul promovat nu e pe măsura aşteptării consumatorilor, inevitabil consumul se va diminua. Ca atare, întreaga literatură tinde să ajungă literatura de nişă, deşi nu şi-a propus aşa ceva. Am impresia că niciodată nu s-au pierdut atâtea cărţi bune în favoarea celor mediocre ca în prezent. Pierdute în anonimat. Ce e vinovat sistemul globalizat şi anti-educaţional, dar ce ne-o facem şi noi cu mâna noastră...

Oricum, lumea s-a cam săturat de –isme, aşa că nu cred că vreunul din urmaşii postmodernismului va reuşi să se instaleze pe tronul tatălui. O vreme, tronul va rămâne gol. Între timp, prozei i se cere poveste, indiferent cât de plictisitor pusă în pagină, teatrului i se cere să distreze funcţionarii corporatişti, iar poeziei, de regulă, i se sugerează să fie cât mai ininteligibilă şi cultural afectată. Asta nu înseamnă că literatura a devenit complet inutilă! Ba chiar deloc! Ea este nemaipomenită pentru cursurile de creative writing, unde se experimentează, se dezbate şi se mixează genurile şi speciile. Dacă nu mă credeţi, deconectaţi literatura de la aparatele financiare ale instuţiilor. Nu spun că ar sucomba – dar să vedem câţi ar mai scrie cu sete dacă ar fi să trăiască din vânzările de carte. Special am accentuat – cu sete – pentru că problema nu este scrisul în sine, ci scrisul cu toptanul şi torenţial despre aceleaşi lucruri şi cu acelaşi stil, ori manieră, mai bine zis. De unde şi necesitatea unei estetici inumane, în afara slăbiciunilor de caracter ale speciei noastre.

Bineînţeles, cartea de faţă nu este o jelanie. Ea surprinde douămiismul din unghiuri cam ciudate, studiază la microscop ultimele zvâcniri ale postmodernităţii, dar şi primele ticuri ale noilor curente, ba mai şi aruncă o privire către hiperliteratură, bloguri şi facebook. Scopul ei este să vă enerveze la modul delicios. Să vă provoace să scrieţi mai bine decât am făcut-o eu. De aceea se şi încheie cu strategii de creative writing.

Succes şi promovare!