Echilibru între antiteze

Volumul de versuri Carte vie, Editura Mirador, Arad, 2003 al poetului şi conducătorului revistei Arca din Arad, Vasile Dan, vine în sprijinul substanţialei sale creaţii anterioare. Confirmare, dar şi surpriză, totodată. Elementul şoc este asigurat de mesajul dihotomic al cărţii ca artifex: pe de o parte îngrădirea clasică a emisiei poetice, iar pe de altă parte exuberanţa barocă a ilustraţiilor care-l au ca autor pe multdăruitulcuhar artist plastic care este Viorel Simulov.

Nu rezultă de aici o ruptură interioară în construcţia cărţii, căci există un laitmotiv generator de structură : anume vegetalul, împărtăşirea cu bucuriile simple oferite de natură, vergilianismul nostalgic. Eşafodajul volumului se dovedeşte în cele din urmă de natură contrapunctică: proliferarea somaticului înspre vegetal - la nivelul ilustraţiei - fiind contrabalansată de tăierea cu măsură a versului. Accelerat pe alocuri şi bine temperat din atracţia spre redundanţă, poemul tinde să absoarbă esenţele tari ale haiku-ului sau chiar pe cele ale poemului într-un vers.

Contrastul între pictorialul şarjat şi cuvântului sugestiv provoacă, pe alocuri, spectacolul demn de Hieronymus Bosch („o, femeie cu sexul indolent şi mereu receptor/care te naşte/în timp ce tu o posezi”) şi pune în alertă „sîngele/care aleargă besmetic ca un râu în nisip”.

Nici încărcătura stilistică nu constituie o ameninţare pentru tonul horaţian, cel mai adesea propunându-ni-se stilate comparaţii metaforizante („o pasăre fără penet,/goală puşcă/precum inima unei femei/pe care încă nu îndrăzneşti/să o atingi”), unde livrescul se preface a fi intimidat de naturalul tămăduitor: „creşte un deal în plină câmpie tocmai acum/precum cerul l-ai face sul/înaintea picioarelor tale”. Anihilarea realului distonant se face atât de uşor încât orice ar putea fi semnalat ca lamentaţie sau protest devine „o muzică de dinaintea/muzicii/când se amestecă totul”. Astfel, confruntarea dintre eul liric şi spectrul păsării-animal se rezumă la o simulare a agresiunii („zgârii cu degetele moi, ca într-o apă/încremenită, în chipul tău”), gest ritualic, defensiv în ameninţarea sa.

Acordajul acesta secret al tensiunilor dinamizatoare se constituie într-o formulă poetică rar întâlnită la optzeciştii rămaşi pe baricadele poeziei. Fără să dea bătălia făţişă cu minimalismul hip-hopist al douămiiştilor de tip fracturist, poezia lui Vasile Dan se detaşează de contingent prin simplicitate rafinată şi prin relansarea detaliului prozaic ca simbol. Totodată, dacă se renunţă la apetitul ludic postmodern, decizia este compensată de marginalizarea lehamitei şi a melancoliei excesive care bântuie scriitura poetică românească actuală. O asemenea carte vie pare să anunţe accentuarea simpatiei autorului pentru sapienţă şi pentru decupajul abrupt, specific vechii poezii chineze.