Din nou despre dragostea mea, Bucureştiul, şi mă-sa, România!

Mi-am zis că trebuie să scap de gripă şi că unica soluţie e un sprint prin parc. Adidaşii, pantalonii scurţi, bluza de trening, bandana cu steagul SUA, iar la căşti AC/DC. Traversez in goană 2 bulevarde, scap cu viaţă, intru la galop în parc. O bătrână grasă hrăneşte nişte dulăi graşi. Ninge uşor. La căşti For those about to rock. În plin extaz, mă trezesc înconjurat de vreo 10 câini tip viţel. Culeg de pe jos iarbă şi arunc în ei: nimic. Le spun că sunt vegetarian de 3 luni: nimic. Îmi arată nişte colţi teribili. Îi mai ameninţ cu o crenguţă şi cât ai clipi sar pe mine: mă trezesc în boxeri şi ceva franjuri din short. Cu chiu cu vai reuşesc o retragere ruşinoasă. Fac inventarul şi văd doar o muşcătură pe coapsa stângă. Cum joggingul e total compromis şi mănuşile pierdute, tot ce pot face e să caut o bâtă sănătoasă şi să-mi spăl jena.

Atac în mare viteză. Ăia nici ei fraieri: sar din tranşee şi iar mă înconjoară. Mă învârt morişcă, izbesc o dihanie sub bot şi văd că aterizează cu labele în sus, zvâcnind. Dar şi ciomagul meu se rupe, iar în jur numai colţi. Am rămas doar cu un retevei şi încep să ameţesc. Îmi zic: dacă mă împedic, aleluia! nici zgârciul nu mai rămâne din mine. Nu că le-ar fi foame – căci toţi sunt dolofani, dar au nervii praştie. Dracu’ ştie, de la criza asta, bănuiesc! Daca raman viu, promit sa nu mai mananc pizza de caine in veci!Cu mare noroc scap şi acum! Bluza e franjuri şi ea + o megamuşcătură pe antebraţ. Restul, julituri de la colţi prin diverse locuri.

Revin acasă ca Nică a Petrii de la scăldat. Îmi întreb prietenii unde ar trebui să mă duc. Majoritatea îmi spun că au de făcut sarmale sau petreceri pe la corporaţii. Sar într-un taxi, iar taximetristul coboară să se înjure cu clientele dinainte. Ajung totuşi la spitalul Pantelimon, la Urgenţe. Mi se iau datele şi sunt întrebat dacă nu vreau să dau câinii în judecată. Intră şi medicii de la Salvare, iar asistenta de la Recepţie le declară încântată că vreau să acţionez potăile în justiţie. Ăia se holbează la mine şi-mi spun verde că nu-s întreg la cap. Răspund că-şi fac efectul muşcăturile. Mă pun la coadă la Chirurgie şi deschid o discuţie infinită cu un tip despre comunism şi ce bine e în străinătate, mai ales că el n-a ieşit nici până în Bulgaria. Vine o asistentă şi când aude că-s muşcat, zice că n-are ce-mi face. Să mă duc la Colentina.

Sar în taxi si dau peste un ţigan tăcut. Doamne-ajută! Întreb la poartă spitalului unde să mă, căci acum câţiva ani, tot la Colentina, mi-au zis să aduc câinele, să vadă dacă-i turbat, să nu risipească serul aiurea. Paznicul e amabil, chiar vesel: barosane, nu aici, la Matei Balş. O iei aşa şi aşa! Chiar fără să-l fi şpăguit. Ce kestie! îmi zic.

Ajung la Balş. Paznicul iar extraordianr de amabil. Îmi urează şi sănătate. Ce pizda mă-sii! Sunt totuşi în Bucureşti, nu în Tibet! Ho-ho, au montat şi 2 module mari pt antirabice! Nu-mi vine să cred! Înauntru, zeci de muşcaţi. Şi mai vin şi alţii. Intru pe rând în vreo 3 cabinete. Îmi iau un ceai. Întreb dacă e aceeaşi coadă pt cei muşcaţi de pisici şi pt cei de câini. Lumea se relaxează. Dau şi peste o piţipoancă pe tocuri de 14 care se aşează galeş lângă mine. Pe ea a muşcat-o la Moghioroş. Tot unu’ mare! A privit-o adormit, a lăsat-o să treacă, apoi haţ! de bucă, după care s-a culcat la loc. Ea n-a vrut să vină la spital, însă au trimis-o amicii. Pt că are o nepoţică mică. Da, confirm, Doamne-fereşte, o mai muşcaţi acum de Crăciun! Oricum, o sfătuiesc să poarte pantaloni de tablă de acum încolo. Ea zice că rar îmbracă aşa ceva. Îmi vine să-i zic că nu ar strica să încerce, pt că are nişte beţe de mă mir că nu şi-a spart ăla colţii în ciolanele ei. N-apuc, pt că se ridică să-şi ia o cafea. Îi strig, totuşi, că n-are voie cafea cât e suspectă de turbare. Ea-mi răspunde că acum e momentul să mă caftesc cu câinii, cât sunt sub efectul serului. Aşa-mi trebuie dacă mă cred deştept!

Îmi vine rândul, pătrund, 2 injecţii în umăr şi gata! Ies în lumea sănătoasă şi seacă. În spitale era mai viu decât pe străzi. Din 3 blaturi ajung acasă.

Da, înţeleg iar de ce n-am plecat din România, deşi am avut atâtea şanse! Niciodată nu te plictiseşti aici, niciodată nu eşti singur – nici când vrei. Dacă îmi pare rău de ceva e că am ucis un câine, în loc să căsăpesc un politician!