Metoda contraatacului

Nu ştiu dacă de înţelepciune ori de viclenie dă dovadă Bogdan Alexandru Stănescu în noul lui volum, anaBASis, Cartea Românească, 2014. A nu se uita că Atena este fiica zeiţei Metis, nume propriu care a ajuns un substantiv comun ce desemnează un tip de inteligenţă combinată cu viclenie. Aş înclina mai degrabă către Metis decât către Atena, căci, deşi volumul actual îl continuă pe cel anterior, apar deschideri noi în arta poetică; deschideri umane, unii ar zice zu menschen.

De regulă, primul etaj al poemelor este antichizantă, pastişând tonul din Anabasis. Retragerea celor zece mii, a lui Xenofon. Scriitură solemnă, masivă, de un stil atic ce nu înghite asianismele. O republică de cuvinte în marş, ca să parafrazez isprava mercenarilor greci în retragere continentală. Al doilea etaj schimbă perspectiva, deşi păstrează tonul. Melancoliei i se substituie nostalgia trăirilor copilăreşti şi adolescentine, cu ceva din evocările cărtăresciene. Faza a treia a multor poeme aduce lucrurile în prezent printr-o aluzie/glumă/panseu complet demitizatoare, dacă nu chiar cinică. S-ar spune că se coboară de la modul mimetic superior, epopeic, până la cel mimetic inferior, buf. E doar o schemă tripartită orientativă, nu un şablon. Motto-ul din Pierre Klossowski o sintetizează perfect: „Să fii un mare senior ce poartă sabie, să siluieşti fete, doamne, domnişoare...să te laşi stâlcit în bătaie de propriile slugi”.

Principalul merit al acestei poezii este că rupe periniţa jucată de mulţi poeţi ai momentului. De exemplu, la mare modă este să hoinăreşti prin urbe montând colaje cu durităţi de tot felul, apoi brusc să întorci foaia extaziindu-te în faţa fragilităţii unei păpădii. Cruzii poeţi înveşmântaţi în culori feciorelnice se arată, totuşi, duri şi contondenţi, la o adică. Când nu e la o adică, ei revin la starea lilial-metaforică, ori la dezgustul de cotidian. Cum spuneam, de vreo 2 ani păpădia e la mare cinste, probabil în trena Păpădiei electrice a lui Şerban Axinte.

BAS aterizează meteoric printre confraţi cu o baritonală zicere grecească: „Nu-mi vorbi mie de Halicarnas, le-am văzut pe toate/cu spatele drept la Hellespont, mîinile întinse în laturi, palma spre cer” (Prolog. Marelui canadian). Dar, cum reiese şi din titlu, teatralitatea mitică este contrapunctată constant de ancorarea în prezent. Aşa se face că elanul tracic al lui Ion Gheorghe este atins doar tangenţial, în timp ce eroismul frânt la modul ontologic al soldaţilor lui Nichita Stănescu este doar mimat.

Există o scară a volumului, o înstrunare de la gravissimo în cheie fa către acutele din cheia sol. Mai întâi, se iese din realismul grec: „Se spune că niciodată n-a fost fluviul mai darnic cu vreo armată” (Trecerea Eufratului), după care se pătrunde în lascivitatea fantasmagorică a Arabiei: „Îmi mîngîie mîna cu sfială, siluetele groase din jurul focului/Par surde şi oarbe la chemările aripilor, te iubesc, se aude şoapta/femeii cu gheare de leu/şi cioc de pasăre” (În Arabia).

Recapitularea evenimentelor fondatoare în cheie modernă este ştiută de la J. Joyce, doar că aici trecerea de la imaginaţia arheologică la confesiunea nostalgică (încheiată brutal), se face pianissimo. La a treilea poem, Fetele în floare, după-amiază şi dmineaţă în Claudiopolis, cărţile (mai bine zis tomurile) sunt date pe faţă: „am fiert aşteptarea în alambicul memoriei – după cum am fost/sfătuiţi de vechi maeştri/într-ale supravieţuirii”. Modernitatea e o concluzie sceptică a vechimii, formulată auto-ironic. Auto-ironia este marca fericită a acestei scriituri, prin „auto” înţelegând obiectivarea conştiinţei poetizante: „Un singur fapt a mai rămas din antica şi personala-mi copulare:/felul duios cum străluceau bucile, frumoasa lor acoladă, amfora/cu gît îngust a vinurilor selenare/Şi mi-am spus, cu oarecare satisfacţie: în ce fiinţă estetică m-am transformat, cîtă obiectivare”.

Dar dacă Antichitatea este un eliotian „corelativ obiectiv” al scepticismelor contemporane privitor la morala slabă, „debole”, a scriitorilor postmoderni? „În Babilon am cunoscut poeţi de curte – vorbeau despre moarte/deşi nu muriseră vreodată” [Primul Zigurat (oprirea în Babilon)]. Fără acest continuu atac la loja (istorice) cu ajutorul parterului (postmodern), discursul ar păstra un ton clasicizant-contemplativ, cam ca în ultimul volum al lui Peter Sragher (Dimineaţa sărută genunchiul Atenei), să zicem. Intervenţia este nota aparte a acestui volum: „Preoţii vorbesc despre moarte, deşi n-o cunosc. Aici intervenim noi”.

Şi pentru că tot îi place autorului literatura anglo-saxonă, o să fac referire la volumul din 2013 al lui Ange Mlinko, Marvelous Things Overheard. Poezia americancei este impregnată de mitologie înţeleasă ca memorie şi cauză eficientă a întregii istorii (dezastruoase) a umanităţii. Şi totuşi, Mlinko îşi salvează optimismul printr-o abordare estetizantă a realităţii. Cu greu s-ar putea spune acelaşi lucru despre BAS, el concentrându-se pe demitizare, nu pe devirusarea istoriei prin remitizare: „decenii întregi a cîntat poetul natura, dragul de el, saltul struţului/printre dune” (Încă un poet al naturii). În atari condiţii, relativizarea postmodernă a enormelor satisfacţii horaţiene este binevenită. Aere perennius devine: „Am clădit un monument/uşor, pană, aripă, fulger” (Vin cu mirodenii).

Contestarea nu este niciodată etalată şi adusă în prim-plan. Ea este bandajată şi învăluită în aluzii culturale topite firesc în textul poetic. Ne-am aştepta ca o poezie cu punct de plecare livresc să se dea mare cu sursele ei. O aşa stângăcie nu se întâmplă nici la nivel de numire directă, nici la nivelul selecţiei vocabularului. Preţiozitatea este o altă ciumă a literaturii române (sindromul culturii mici) şi omul care lucrează într-o editură pricepe pericolul. Ieşirile docte sunt rare şi taxate auto-ironic. La grande histoire este contracarată de frecventarea kitschului: „am un suflet camp, înduioşări/kitschoase, cîteodată plîng la comediile de crăciun cu chevy/chase” (Jonas).

A nu se înţelege că anaBASis este o construcţie impecabilă din punct de vedere tehnic şi cu câteva geamuri sparte, ca să dea impresia că elitismul poate fi de gaşcă, orişicât. Unele consideraţii meta-poetice exact asta sugerează: „Ştiu ce-o să spuneţi şi sunt total de acord că ploaia e uzată în/poezie” (Zile ploioase în Stoian Militaru. Cracii Babei). Sentimentul, cu multele lui chipuri, lubrifiază mai toate articulaţiile maşinăriei poetice.

Vitalitatea şi elixirul tinereţii acestei poezii sunt asigurate de formulările inteligente, fine şi surprinzătoare, distribuite nu cu generozitate, ci cu dibăcie. O mostră: „noaptea îţi umblă prin minte strigoiul unui bărbat îngropat/în cimitirul ghencea militar/care te strigă pe nume, îţi spune – femeia mea din gibraltar” (Femeia mea din Gibraltar). Iar dacă stilistica este dată la minimum, poeticitatea fiind asigurată de retorica clasică, simbolismul acţiunilor este fără număr. Aici nu sunt burţi – orice imagine are un înţeles subliminal, transliminal, oricât de infantilă ori teribilistă ar fi ea. Fericirea vine din modalitatea dezinvoltă cu care este tratată această para-semnificare: „neasemuit e drumul dinspre capelă/spre ultimul apartament, acolo unde, din tinereţe am aflat/ne vom revedea cu toţii, stănescu 1, stănescu 2, stănescu 3/unul peste celălalt, palimpsest” (Închide gropare, mormîntul!). După seceta peisajelor poetice aride iată Thalassa, Thalassa! – salvarea e în poezia care ştie să reverse valuri înspumate pe plaje cu alge şi meduze în descompunere.