Petrișor Militaru Felix Nicolau’s Games: Mockingjay in Kamceatka

Lansat de curând la Gaudeamus, volumul de versuri kamceatka. time IS honey de Felix Nicolau (Editura Vinea, 2014) m-a dus cumva cu gândul, prin atmosfera distopică și prin semnele de întrebare pe care le ridică implicit, la o mare parte din valorile societății contemporane, la ceea ce se petrece în The Hunger Games: Mockingjay - Part 1 (Jocurile Foamei: Gaița Zeflemitoare – Partea 1), film ce rulează de puțin timp pe marile ecrane din România. Cu alte cuvinte, spiritul distructiv al personajului Katniss Everdeen se incarnează în cazul nostru în vocea zeflemitoare a eului liric, un eu sătul de a-și seduce cititorul și de a-l manipula în sensul cel mai căldicel al termenului: „nu mai merge aşa – cititorul trebuie luat de gât şi/ azvârlit într-un scaun ca să asculte/să-l asculte pe autor: ţinut cu forţa acolo/apăsat cu genunchiul pe piept” (la palmare).

Poezia este imaginată ca o formă de pedeapsă, fiindcă ea nu mai poate fi receptată în mod natural, ambiental, post-romantic. Tonul este vădit dictatorial, scenariul pare potrivit pentru un episod de bandă desenată și în partea a doua a poemului menționat: „editorul dolofan cu pantaloni burduhănoşi/ urlă în faţa publicului compus din 4 poeţi şi o/ scrumieră: a venit timpul ca cititorii să bage/mâna în buzunar şi să ne cumpere cărţile!/ după care porneşte videoproiectorul: un filmuleţ/în care tehnoredactorul cu păr baobab de la editură/declară de după ochelarii injectaţi: editura noastră/a acoperit perfect segmentul de nişă pe care şi-a/ propus să-l acopere deci viitorul editurii noastre nu/ poate fi decât plin de succes!” În discursului liric Felix Nicolau parodiază ideea de strategie de marketing care nu merge decât eventual la suprafață, fără a avea legătură cu obiectul artistic sau cu orice firavă particulă poetică ce ar putea, eventual, viza necuantificabilul tărâm al esteticului.

Perspectiva distopică se prelungește, cu umor și sarcasm, până la o posibilă Judecată de Apoi în care mântuirea candidatului depinde de lectura sa, ceea ce nu este prea plăcut dacă dăm crezare faptului că balaurul cu șapte capete al audio-vizualului acaparează orizontul de lectură al potențialului cititor: „cititorul trebuie făcut să înţeleagă că cineva acolo/ sus scrie pentru el – şi că la Judecata de Apoi o/ să-l ia dracu’ dacă habar n-are ce a tot scris autoru’/ pentru el atâtea sute de ani. Dracu’ are nişte croşee din/ oţel la ficat... de te ia dracu’ ”. Șugubăț, voluntar distrat și păstrând o oarecare urmă de gallant, poetul pseudo-vizionar deconstruiește cu savoare șabloanele gândirii actuale, neratând ocazia de trece de la atitudinea americană de political correctness la mireasma de gogoșari românești: „cu cititoarele e mai complicat/ cititoarele îl pot privi drept în ochi pe editorul spumegând/ de furie după care se pot întoarce spre tine şi te pot/ întreba şuşotit: ai luat şi tu capacele de la bar?/sticlele astea îs minunate pentru pasta de gogoşari”. Un fel de Uncle Sam vs. Unchiu' Mitică. Deloc întâmplător poemul la palmare reprezintă o “hoață” (anti)teorie a receptării în care eul poetic se autoironizează, cititorul este obligat la lectură, iar editorul este dispus să creadă în viitorul măreț al firmei sale. Textul este dedicat, printr-un salut, poetului californian Al Young, emblemă a poeziei actuale, implicate în societate, capabilă să aibă impact la nivel de mase și demnă de a fi apreciată de însuși guvernatorul Arnold Schwarzenegger. Subversivă prin în esența ei, poezia lui Felix Nicolau atrage cumva atenția că sofisticatele tehnici de advertising nu reușesc să rezolve nici problema lecturii, nici cea a vânzărilor, dar creează un tip de performance. Aici este nexul problemei, deoarece, pentru cititorul obișnuit, poezia pare să nu aibă impact decât asociată cu un anumit fel de spectacol de tip sound & slam poetry.

Pentru cei care nu gustă scenariile poetice distopice, există în prima parte a volumului, Tainele Victoriţei/Victoria’s Secrets, o serie de întâmplări din realitatea imediată a cuplului sau doar a bărbatului: reverii smooth-bachelardiene de vară („răpăitul ploilor cu gheaţă din iulie/mă trimite cu gândul/la o dansatoare de salsa/care-mi spărgea geamurile de două ori pe lună/ cu tocul pantofului extras din picioruşul ei stâng”, rumba), scenarii hard de împerechere corporatistă traversate de fiorii anti-transfigurării („îmi marchez teritoriul lipesc pe zgârie-nori afişe cu/ mirosul meu noaptea deschid balconul şi rag/ cu grijă să nu intre ţânţarii/ea probabil e-n club cu căţelele – scroafă iresponsabilă!/e momentul să-i atac vizuina să-i sfâşii puii/ îmi fixez proteza dentară din aur ataşez unghiile false şi lipesc/ extensiile la coamă/ simt că devin o hienă la modă// iar dragostea vede un tigru în orice cangur pitic”, suflet de corporatist) sau o anti-odă în vers alb în care grandomania, egolatria și exhibiționismul se contopesc hidos („adoraţi-mă blagosloviţi-mă sunt o zeiţă mama Rusia/ pe tocuri de 16/ imaginaţi-vă bikinii mei din tigru bengal/ pentru voi nu exist! sunt ca Siberia închisă pentru turişti// de azi înainte tu copilix eu bebelix/ o cusătură fină e mai rară decât un forehand nimicitor/ ţi-aş putea da versace/ ţi-aş putea da dior/ ţi-aş putea naşte federei schumacheri maradone”, I Love Fashion TV).

Apoi, treptat, în partea a doua a volumului, Viaţă de Bruxelles, se accentuează miza socială și spirituală a discursului liric. În această direcție, putem să considerăm poemul vrajbă o fabulă postmodernă în care se confruntă „oaia neagră” și „capra neagră”:  „îmi zice că el nu e oaia neagră a catedralei e o/ capră neagră animal de pisc trăitor în clopotniţe/ codiţa lui albă e o plăcuţă pe care/ scrie monument al naturii”. Mimesisul, artificialul, fake-ul, kitch-ul au confiscat spațiile sacre fie ele convenționale sau personale. De asemenea, am savurat citind volumul, parodierea geloziei ce se încheie cu o promisiune superbă: „n-am timp sǎ fiu gelos cum ar trebui şi/ asta mǎ distruge psihic/ inclusiv cearcǎne// n-am timp sǎ fiu gelos cum am/ învǎţat – veşnic la pândǎ: coapsele/ încordate tricepşii ca mǎseaua de minte// n-am timp sǎ-ţi aflu toate parolele/ sǎ-ţi ascult telefonul sǎ vin peste/ tine noapte de noapte// încǎ n-am timp sǎ fiu tu”, (City FM). Textul surprinde psihologia masculină în tot eroismul și optimismul său. Tot în secțiunea volumului intitulată incitanto-ironic Nopţi clocotite, identificăm contrapartea poemului anterior – o nuanță din farmecul psihologiei feminine, într-un moment de romantism combinat cu elemente de steampunk: „pe la 4 dimineaţa am vrut să aprind lumina s-o iau la castane/ fă ce dracu vrei în patu meu dacă zaci ca o capră/ moartă-n şanţ?// de la bunica am moştenit însă un cap de bronz cu limbă de jad/ i-am luat în palme sânul stâng mult mai mare decât cel drept/ i-am şoptit nu ai de ce să te ruşinezi veveriţo/ eşti mai frumoasă aşa// a mârâit: asta pentru că-ţi plac ţie chestiile naşpa!”, (Adelina). Dar, oricât ar părea de cool și de direct pe alocuri, discursul poetic al lui Felix Nicolau este, în fond, unul elaborat: atât de bine elaborat, încât poate lăsa impresia oricui că și el ar putea scrie așa. Nimic mai fals. De fapt, însuși titlul este o trimitere la observația lui Sainte-Beuve că Baudelaire „a mers în extremitatea Kamceatkăi literare” pentru a-și plasa nebunia, afirmație ce, din cauza continuării sarcastice „time IS honey”, ne face să înțelegem că trecerea timpului deformează memoria, iar nostalgia trecutului poate șterge cele mai grave evenimente ale istoriei, astfel încât erorile se pot repeta la infinit: Errare humanum est, perseverare autem diabolicum. Desigur că poemele lui Felix Nicolau nu au o miză etică, dar figurile și situațiile grotești evocate sunt demne de un Goya postmodern care, prin ludic și umor dezamorsează cinismul și sarcasmul atât de expresiv în poeme precum cel intitulat situații: „dacǎ plângi nimic nu pricep din plânsul tǎu// dacǎ râzi nimic nu pricep din râsul tǎu”. Altfel spus, situațiile sunt tipice, reci, indiferente, proiectând un univers lipsit de feed-back, dominat de incomprehensibilitate: „[…] publicitate: zeci de mii de euro urmăreşte/ (nu mai înţeleg ce scrie)/ tamaş şi daniel niculae, datori fiscului francez/ secretarii de stat nu pot gestiona eficient 453 de spitale/ cl. komartin: Doamne ajută!/ rovana plumb guvernul boc trebuie să... / (nici aici nu mai înţeleg)/ cod galben de ploi şi vijelii în toată ţara”, (burtieră). Ca și peștele lui Iona, incomprehensibilul înghite tot. Totuși, în Kamceatka lui Felix Nicolau poezia înghite incomprehensibilul și, cu toate că, „zei pe la mijloc nu sunt” (scutul lui), „cei mai mişto scriitori sunt contabili la/ microsoft” (ass de treflă), de unde deducem că, în fond, numai firma lui Bill Gates e în pericol. Susținut de elementele grafice de mare impact ale Monicăi Hayes, kamceatka. time IS honey este unul din cele mai percutante și inovatoare volume de versuri apărute anul acesta în peisajul poetic autohton.