A murit omul disponibil

A murit Ion Zubaşcu, un om religios şi totuşi plin de umor, un poet puternic, vitalist, înnoitor de limbaj. Un prieten căruia îi plăcea să se aşeze alături de tineri. Şi un interpret tulburător de melodii vechi, din Maramureşul lui drag. În amintirea unui om extraordinar, care a privit arta ca pe un dar divin şi care, mai presus de orice, radia bunătate, curaj, atitudine, ca sa nu mai spun de cultura coplesitoare.

Urâtul cel mai frumos din lume

Cum se face că o carte despre moarte şi boală te poate face să zâmbeşti şi-ţi dă impresia că eşti mai inteligent după ce ai citit-o? Poate pentru că autorul separă arta de viaţă încă de la început: „mâncăm ca să mâncăm şi scriem ca să scriem”? Atunci cum se face că cele mai spectaculoase efecte poetice ţâşnesc chiar din grozăvia vieţii: „mergeţi şi faceţi o clismă înainte de rectoscopie”?

În Moarte de Om. O poveste de viaţă (Limes, 2010), Ion Zubaşcu a reuşit să atingă punctul maxim al autenticităţii, al existenţei ca esenţă. Ceea ce nu a putut Marius Ianuş, care acum se dezice de toate scrierile sale fracturiste, reuşeşte mai vârstnicul său confrate cu o vitalitate şi o curiozitate ce „artistizează” totul. Ochiul lui funcţionează ca o cameră de filmat ce nu ratează nimic, filmând hulpav cu ironie tragică, fără sarcasm. Se montează astfel un reality-show fără exhibiţionisme, incluzând doar strictul necesar. Oarecum, înfăptuirea este asemănătoare cu cea a lui Baudelaire din Une charogne, unde parada estetizantă se baza pe înflorirea cărnii, pe animalul vegetalizat. Un moto din Trupul ştie mai mult al lui Gheorghe Crăciun, lămureşte principiile de funcţionare ale acestui naturalism: „Poezia utilizată/Ca un tratat de anatomie”. Cam ceea ce făcuse şi Rembrandt în Lecţia de anatomie. Ion Zubaşcu poetizează lexicul oncologic, dispunându-l într-un epic alert. Literalitatea este mixată cu un existenţialism sui-generis, cu debuşeu creştin. Aceasta este Profeţia organică, primul ciclu al volumului: „într-o bună dimineaţă m-a trezit Hieronimus Bosch din somn/şi mi-a poruncit scurt du-te la ei coboară între ei/în infernul din subsolurile Centrului Mondial de Oncologie” (Tragedii de familie). Asta după ce poemul inaugural fusese un psalm implorator de viaţă.

Naturalismul obscen devine poetic datorită – greu de crezut – transcrierii jurnalistice a stării de fapt: „domnul cu valva aortică înlocuită şi testicolele extirpate/îşi bea liniştit cafeaua cu doamna fără uter şi rect/cu punga colostomică la vedere pe masă/şi tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros” (Bufetul Oşanca). Rezultă un superb reportaj de front, în care cultura este trăită, iar viaţa este culturalizată.

Cucerirea de Noi spaţii pentru poezie nu implică doar filtrarea suferinţei fizice acerbe prin lexicul neologic, barbar şi poetic totdeodată, ci şi reconsiderarea ironic detaşată a lumii scriitoriceşti. Dacă în mini-ciclul Mesaje de familie e-mail-urile schimbate între tată şi copiii răspândiţi prin lume ating punctul zero al expresivităţii limbajului, tragedia fiind transcrisă cu jale dar şi cu bărbăţie, Negresa, variantă proprie şi Ioan Nou Teolog de la terasa MNLR sunt delicioase (de)mitologizări ale breslei. Când aflăm că „râul Iordanului trece prin mijlcoul grădinii de vară MNLR”, ne umflă şi mândria, dar şi râsul.

Urâtul poate fi un stimulent şi pentru rugăciune. Ion Zubaşcu poate fi considerat cu uşurinţă un poet religios, ceea ce nu înseamnă dogmatic. Boala este un semn al iubirii divine – Dumnezeu îi pedepseşte pe cei de care îi pasă. Multe poeme sunt psalmi de strigare a deznădejdii, precum o făcea Iov: „singur în toată casa am plâns după mine ca după un om mort/până am terminat absolut tot ce-am avut de plâns” (Scrisoare către fiul meu Ilie). În toate, însă, o iubire disperată de viaţă. Pentru că numai în viaţă se poate produce şi consuma artă.

Dar cel mai important aspect al volumului este cel de Jurnal de moarte şi de supravieţuire, care pare să respecte legea de bază a jurnalismului de tip american: it bleeds, it sells. „mi-a venit ideea să-mi deschid un blog pe care să-l alimentez zilnic cu însemnări şi texte, transmiţând astfel în direct corespondenţe de la moartea mea, derulată lent, sub ochii tuturor, în timp ce mă sting scriind”. Spun că doar pare, întrucât bucuria copilărească de a trăi nu lasă loc cinismului, deşi autorul, enciclopedist cum îl ştim, are nervi şi pentru balcanismele politice.

Omul disponibil a evoluat până la punctul terminus. Aici, el constată uşor amuzat că viaţa nu i-a permis să scrie capodopere, însă proximitatea morţii îi dă posibilitatea să se autodepăşească. De la postistorie şi regresie în comuna primitivă, adică în arta orfică şi sacră, înapoi la greva de la metrou. Omul disponibil este caracterizat de stoicism ocoş şi de devotamentul pentru Maria şi coconi, pe care îi cântă cu orice prilej. Şi pentru că poetul ştie că viaţa fentează capodopera, el practică reducţia fenomenologică, punând între paranteze ceea ce-l interesează, izloându-l de context. Dar cum îl interesează cam tot, o paranteză o include pe alta, formând matrici cosmice.

Până la urmă, seducţia cărţii are mai multe surse: onestitatea formală, tensiunea zicerii, problematizarea continuă, naturalismul pudic, poetica integrală, scutită de evaziuni, curajul de a străbate zone dezolante şi (auto)ironia. De unde şi senzaţia copleşitoare.