felixnicolau

deseara imi fac meseria de cetatean!

2012-01-21T05:52:00.000-08:00

Deseara sunt in Piata Universitatii. Impotriva hotilor si a mitocanilor. Sloganul este: Confiscati-le averile! Renegociati contractele nationale!

Cu resemnare remarc lasitatea bisericii si a bisericosilor, precum si a intelectualilor. Exista foarte putine exceptii. Unii se roaga, in timp ce practica profesii banoase si toxice pt suflet. Altii fac cenacluri si scriu articole plate.Si eu ma consider homo religiosus si intelectual, de aceea e si mai trist pt mine.

pot pocni un jandarm in mod legal?

2012-01-18T10:22:00.000-08:00

Am trimis un mail la Antena 3:

Stimata redactie,

ma numesc Felix Nicolau, conferentiar universitar.Ar fi bine de stiut ca in Marea Britanie nu exista carte de identitate. Cetatenii se legitimeaza cu carnetul de conducere, neacceptand alte forme de intruziune in viata lor privata. Prea multe date despre viata lor personala li se pare un fapt periculos. Diversiunile puse la cale de jandarmeria romana demonstreaza acest risc.

In alta ordine, un profesor debutant in Romania are un salariu de aprox 140 de euro, in timp ce in Franta are 1200 euro. Un asistent universitar are intre 1000-1200 lei, mai putin decat un jandarm incult, cu studii medii. Asistentul respectiv trebuie sa aiba doctorat.La fel si in celelalte domenii. A spune ca romanii nu muncesc este jenant. Un englez nu ar iesi din casa pentru asemenea sume. De altfel, englezii prefera sa traiasca din beneficii, ajutoare de la primarie, decat sa munceasca pentru mai putin de 1000 de lire.

Daca doctorii, profesorii si functionarii publici au salarii mizerabile, la preturi europene, cum sa fie tolerate vilele si limuzinele celor care nu au performante in profesiile lor, fapt reflectat in starea de inapoiere a tarii, in distrugerea agriculturii,a sanatatii,culturii, turismului etc?

As incheia cu o intrebare - cum sa nu ma enervez eu,de exemplu, care am dat zeci si zeci de examene grele, am scris sute de articole, mai multe carti, care vorbesc 6 limbi straine,cum sa nu ma enervez daca ma abordeaza badaraneste un jandarm sau ofiter de jandarmi care nici romaneste nu stie bine si e specializat in ciomageala? Adica nu mai avem dreptul sa ripostam daca suntem jigniti de niste brute?

istoria oxigenului

2012-01-16T05:40:00.000-08:00

ieri seara,cand Bucurestiul era in flacari, am inceput sa primesc mail-uri la greu de la studentii mei, care cereau teme de referat pt...miercuri. au avut tot semestrul sa prezinte 2 carti la literatura engleza si cei mai multi n au miscat un deget. ieri insa i-a apucat harnicia maxima. ce mai conta ca mai erau doar 3 zile si ca trebuia sa citeasca 2 volume, critica aferenta, iar apoi sa scrie referatul. ei sunt mult mai destepti decat profii lor, care ar fi clar incapabili de asa ceva. in timp ce eu fierbeam ca nu pot iesi in centru, din cauza unui umar si a unui spate frante la antrenament, oamenii aveau brusc chef demential de munca. curajosii!

am mai vorbit si cu unii profi de nivel invatamant secundar - -isi pregateau grijulii planurile de lectii pt luni. la fel, nici la ei nu se intampla nimic. si unii au salariu 650 lei. in timp ce un jandarm bataus/analfabet are minimum 15, cu tot felul de avantaje colaterale. pe banii astia (650) m as duce la serviciu doar sa citesc ziarul. in Franta, un prof debutant are 1200 euro. la noi, 140.

colegii mei universitari ma bombardau cu e-mail-uri despre conferinte si cursuri de perfectionare pe care trebuie sa le plateasca tot din buzunarul lor.In Occident, un profesor univ plin are cateva mii de euro/luna. aici, maximum 1000. de gradele mai mici nu mai zic. simpatic e ca tot la noi se agita functionarii mai tare si depasesc norma cu zel si avant.

apoi ma uit la multi dintre studentii mei, care muncesc ca sa si ia telefoane ultimul guitz,sa aiba ce pune pe masa. si pt asta nu mai au timp sa citeasca o carte. habar n -au de lucrurile mari de pe lumea asta.ce e mai vechi de 15 ani ii depaseste total. si exista o poveste despre rege, pare-mi-se Ferdinand, care a vizitat Universitatea, iar rectorul lingau - ca toti astia cu functii mari - behaie: Maiestate,nu aveti grija, va vom da specialisti de excelenta factura! Rgele, aristocrat pe bune, i-a replicat obosit: nu de specialisti are nevoie tara, ci de constiinte! misto, nu? ca degeaba e el specialist, daca ar fura si gaina de pe oua si nu i pasa ce rau produce.

si atunci imi zic: daca tot lucrezi la azilul de batrani, cel putin nu fa si tu exces de zel functionaresc!

un viguros la multi ani prostimii de pe facebook!

2012-01-07T08:20:00.000-08:00

pt ca am uitat sa i felicit pe toti cei care posteaza poze de la kefuri, care au facebook si mess pe telefon - ca nu mai stii daca vorbesti cu ei sau cu toti pretenii lor virtuali -, pe cei care baga poze la greu pt aia care stau in acelasi targ cu ei, poze care arata pizze, cola, tzoale, pt aia care ureaza : esti foarte speciala, pup!, pe aia care mi trimit invitatii in farmville, sa cresc gaste virtuale, sau sa ma joc pac pac si strategii pe ecran, pe aia care baga zilnic un banc sau nu stiu ce observatie idioata si maaaai ales pe cei care baga comentarii si likes la greu. zice unu: azi n am chef de nimic!, ori : am chef de un kebap! ori, mai bine: peste 2 zile o sa am kef sa am kef! dupa care scurt 40 de likes.
pentru toti coplanetarii mei de plastic si cu gusturi proaste in orice directie, precum si pt cei afectati si pretiosi: LA MULTI ANI! si un cantecel

jucati spinach tennis, nu frecati mentosanu'

2012-01-02T09:23:00.000-08:00

Amicul Ishmail se tot întreabă de ce naiba răcnim şi ne agităm aşa de isteric de Revelion. Adică ce sărbătorim? Chefurile astea la comandă, când toată lumea face acelaşi lucru, după care urmează lungi răstimpuri în care executăm megaplictiseli, printre ele fiind şi fraierirea semenilor, măcelărirea animalelor etc.

Lasă, bre, Ishmaile, mai ieşi şi tu din casă. Şi a ieşit în primele secunde ale lui 2012. Prima chestie pe care i-au căzut ochii, pt că celelalte i se păreau stupide, a fost vechiul boschetar, trăind sub cerul liber între biserică şi pizzerie. Aştepta filosofic să se retragă retarzii cu petarde şi să i se întoarcă cei 3 câini care dorm cu el pe saltele. Cum dracu’ rezistă ăsta pe un aşa cancer!

s-a enervat Ishmail. Probabil pt că e puţin nebun. Iar când eşti nebun, totul e mai intens. Dacă am trăi şi noi intens, alta ar fi moaca noastră comună. N-am mai arăta ca nişte moluşte isterice, îmbracate şi coafate la fel.

Deci Ishmail şi-a petrecut restul Revelionului holbându-se la Le souffle au coeur, film din ’71, de Jean-Luc Godard. Mi l-a semnalat şi mie şi zău: ce mişto erau ăia atunci! Sclipitori şi în perversiuni. Băgaţi şi voi ochiu’ şi vedeţi de ce nu mai avem niciun haz de vreo 15 ani încoace. Si ăia cu gusturi bune rareori mai au eleganţă, autoironie. Nişte funcţionari şi ei, acolo.

Băi Ishmaile, acru mai eşti! mai joaca si tu un spinach tennis, ca baietii astia misto din film :D

Din nou despre dragostea mea, Bucureştiul, şi mă-sa, România!

2011-12-22T12:08:00.000-08:00

Mi-am zis că trebuie să scap de gripă şi că unica soluţie e un sprint prin parc. Adidaşii, pantalonii scurţi, bluza de trening, bandana cu steagul SUA, iar la căşti AC/DC. Traversez in goană 2 bulevarde, scap cu viaţă, intru la galop în parc. O bătrână grasă hrăneşte nişte dulăi graşi. Ninge uşor. La căşti For those about to rock. În plin extaz, mă trezesc înconjurat de vreo 10 câini tip viţel. Culeg de pe jos iarbă şi arunc în ei: nimic. Le spun că sunt vegetarian de 3 luni: nimic. Îmi arată nişte colţi teribili. Îi mai ameninţ cu o crenguţă şi cât ai clipi sar pe mine: mă trezesc în boxeri şi ceva franjuri din short. Cu chiu cu vai reuşesc o retragere ruşinoasă. Fac inventarul şi văd doar o muşcătură pe coapsa stângă. Cum joggingul e total compromis şi mănuşile pierdute, tot ce pot face e să caut o bâtă sănătoasă şi să-mi spăl jena.

Atac în mare viteză. Ăia nici ei fraieri: sar din tranşee şi iar mă înconjoară. Mă învârt morişcă, izbesc o dihanie sub bot şi văd că aterizează cu labele în sus, zvâcnind. Dar şi ciomagul meu se rupe, iar în jur numai colţi. Am rămas doar cu un retevei şi încep să ameţesc. Îmi zic: dacă mă împedic, aleluia! nici zgârciul nu mai rămâne din mine. Nu că le-ar fi foame – căci toţi sunt dolofani, dar au nervii praştie. Dracu’ ştie, de la criza asta, bănuiesc! Daca raman viu, promit sa nu mai mananc pizza de caine in veci!Cu mare noroc scap şi acum! Bluza e franjuri şi ea + o megamuşcătură pe antebraţ. Restul, julituri de la colţi prin diverse locuri.

Revin acasă ca Nică a Petrii de la scăldat. Îmi întreb prietenii unde ar trebui să mă duc. Majoritatea îmi spun că au de făcut sarmale sau petreceri pe la corporaţii. Sar într-un taxi, iar taximetristul coboară să se înjure cu clientele dinainte. Ajung totuşi la spitalul Pantelimon, la Urgenţe. Mi se iau datele şi sunt întrebat dacă nu vreau să dau câinii în judecată. Intră şi medicii de la Salvare, iar asistenta de la Recepţie le declară încântată că vreau să acţionez potăile în justiţie. Ăia se holbează la mine şi-mi spun verde că nu-s întreg la cap. Răspund că-şi fac efectul muşcăturile. Mă pun la coadă la Chirurgie şi deschid o discuţie infinită cu un tip despre comunism şi ce bine e în străinătate, mai ales că el n-a ieşit nici până în Bulgaria. Vine o asistentă şi când aude că-s muşcat, zice că n-are ce-mi face. Să mă duc la Colentina.

Sar în taxi si dau peste un ţigan tăcut. Doamne-ajută! Întreb la poartă spitalului unde să mă, căci acum câţiva ani, tot la Colentina, mi-au zis să aduc câinele, să vadă dacă-i turbat, să nu risipească serul aiurea. Paznicul e amabil, chiar vesel: barosane, nu aici, la Matei Balş. O iei aşa şi aşa! Chiar fără să-l fi şpăguit. Ce kestie! îmi zic.

Ajung la Balş. Paznicul iar extraordianr de amabil. Îmi urează şi sănătate. Ce pizda mă-sii! Sunt totuşi în Bucureşti, nu în Tibet! Ho-ho, au montat şi 2 module mari pt antirabice! Nu-mi vine să cred! Înauntru, zeci de muşcaţi. Şi mai vin şi alţii. Intru pe rând în vreo 3 cabinete. Îmi iau un ceai. Întreb dacă e aceeaşi coadă pt cei muşcaţi de pisici şi pt cei de câini. Lumea se relaxează. Dau şi peste o piţipoancă pe tocuri de 14 care se aşează galeş lângă mine. Pe ea a muşcat-o la Moghioroş. Tot unu’ mare! A privit-o adormit, a lăsat-o să treacă, apoi haţ! de bucă, după care s-a culcat la loc. Ea n-a vrut să vină la spital, însă au trimis-o amicii. Pt că are o nepoţică mică. Da, confirm, Doamne-fereşte, o mai muşcaţi acum de Crăciun! Oricum, o sfătuiesc să poarte pantaloni de tablă de acum încolo. Ea zice că rar îmbracă aşa ceva. Îmi vine să-i zic că nu ar strica să încerce, pt că are nişte beţe de mă mir că nu şi-a spart ăla colţii în ciolanele ei. N-apuc, pt că se ridică să-şi ia o cafea. Îi strig, totuşi, că n-are voie cafea cât e suspectă de turbare. Ea-mi răspunde că acum e momentul să mă caftesc cu câinii, cât sunt sub efectul serului. Aşa-mi trebuie dacă mă cred deştept!

Îmi vine rândul, pătrund, 2 injecţii în umăr şi gata! Ies în lumea sănătoasă şi seacă. În spitale era mai viu decât pe străzi. Din 3 blaturi ajung acasă.

Da, înţeleg iar de ce n-am plecat din România, deşi am avut atâtea şanse! Niciodată nu te plictiseşti aici, niciodată nu eşti singur – nici când vrei. Dacă îmi pare rău de ceva e că am ucis un câine, în loc să căsăpesc un politician!

better and more humane

2011-12-17T14:37:00.001-08:00

cand pisicile se pun la mintea oamenilor

2011-12-05T07:25:00.000-08:00

ca sa nu mai spun ca ea o face cu gratie

can you be as sexy as that?

2011-12-03T02:22:00.000-08:00

Finally an intelligent woman! No need of pricey boots and moneyed-hubby to make her sloppy,clawed mentality seem beautiful.Sheer,paradise beauty!

can you be as sexy as that?

ya hooo!

2011-10-08T10:48:00.000-07:00

Marca Renault promovează intens modelul Clio Yahoo, cu dispozitiv wi-fi exterior. Şoferii vor putea conduce cu laptopul pe bord, conectaţi la Facebook şi chatuind cu amicii pe mess. În felul ăsta, prietenii şi familia pot afla în timp util când şoferul s-a oprit într-o vacă sau in Renoul venind din sens opus, în care se urmărea Transformers 3.

Epoca Zuza. Când realitatea se substituie ficţiunii*

2011-09-26T22:47:00.000-07:00

Petru M. Haş, in revista "Arca"

Cea mai actualã contemporaneitate este a cvasidispariţiei ficţiunii. Distanţa dintre om şi realitate a devenit minimã, de nu cumva a chiar dispãrut. Omul nu mai apucã sã ficteze ceva, deoarece ori l-a înghiţit realitatea, ori el inhaleazã realitate în neştire, pe care, apoi, este silit s-o emitã în stare purã, nedigeratã, când cu haz, când fãrã haz, sumbrã.

Tandru şi rece, romanul lui Felix Nicolau, este romanul actualitãţii cât mai recente plauzibil. Scriitorul pare sã deţinã în egalã mãsurã virtuţile prozei şi ale poeziei. Fapt evident pentru cine citeşte cu atenţie Tandru şi rece. Totuşi, de specificat cã, în cazul de faţã, farmecul îl conferã povestea, naraţiunea alertã, încântãtor de şuie, a unor întâmplãri din actualitate.

Roman de epocã, romanul lui Felix Nicolau oferã ceva din imaginea României de dupã decembrie 1989, o imagine mai mult sau mai puţin comunã şi a cãrei emblemã sunt Bucureştii, „micul paradis canin”. Personajele sunt fie presupuse ficţiuni, fie persoane/personalitãţi decupate din cotidian. Teveul funcţioneazã: „ – La ce te uiţi? – E Dinescu, se dã în spectacol în Parlament. Nu-ţi pot ţine ãştia şedinţa de el.” Zuza este şi ea o hienã realã, nãbãdãioasã cãţeluşã de cartier, devenitã mamã şi bunicã a haitelor dâmboviţene: „Pe vremea aceea însã, Bucureştii era cunoscut şi ca ‘micul paradis canin’, majoritatea câinilor comunitari fiind fii şi nepoţi de-ai Zuzei. Prima delegaţie chinezã sositã în România dupã Revoluţie a fost încântatã de toatã zuzimea care bântuia centrul în haite şi şi-o trãgea pe la colţuri cu limba scoasã de-un cot.” S-ar putea acredita sugestia cã niciodatã nu s-a lãtrat în patria noastrã ca de la objnouã încoace, încât Swift, de-ar fi trãit aici, ar fi scris o frumoasã Cãlãtorie în Ţara Zuzu.

Umorul întâmplãrilor şi personajelor, personaje adesea episodice, anecdotice, captiveazã îndeosebi în acest roman de epocã. Umorul dublat de o ironie amarã, un gen de ironia sorţii. Astfel de personaje pitoreşti/picareşti sunt studenţii maramureşeni, între care se distinge Ionicã Moldovanu: „Ionicã Moldovanu, un ins solid, creţ şi cu graiul neaoş, fugise din satul de baştinã, Bogdan-Vodã, ca sã poatã ajunge la Bucureşti sã-l citeascã pe Croce.” Tinerii nordici fac un dute-vino între capitalã şi bazã. Investesc în culturã: „Mai mult de trei sãptãmâni nu rezistau niciodatã. Ce nu dãdeau pe filme, dãdeau pe cãrţi: mãi omule mãi, noi tre’ sã ne facem bibliotecã pe când ne întoarcem. Cã acolo nu-s cãrţile care ne trebe nouã, mãi.” Îndãrãtnicii pãstrãtori ai culturii ajung pânã-n Spania –, unde Ionicã „renunţase la o slujbã de cioban de lângã Madrid, unde era mai bine plãtit, şi se refugiase în Pirinei. Luase cu el şi geamantanul cu cãrţi. Dimineaţa ieşea cu mioarele, le ducea pe pajişte, iar el se punea cu burta pe Croce, pe Hocke. Apropierea de Madrid fusese prea stresantã pentru nervii lui sensibili.”

Partiturile oralitãţii sunt altã sursã de umor. Fastuoasele înmormântãri ţigãneşti dau bocete memorabile: „Halelei, Solimaneee! cã ce baştan erai tu! gajâci bulãnoase, maşâni bengoase, case dã case! Haoleu, şãf dã Hoccident ce erai tu!” Curatã înmormântare cu halacatel: „Unde-i halcatelu, sã i-l bãgãm în buzunar, cã poate sã trezeşte şefu în cavou…”

Leo, personaj-narator de prim-plan, nu lasã nimic sã-i scape, tinde sã înregistreze totul. Starea jalnicã a învãţãmântului românesc, noile generaţii de profesori subnutriţi, sadismul birocraţiei didactice, dezinteresul guvernanţilor, fac un tablou aparte în Tandru şi rece.

În studiul introductiv al unuia dintre romanele sale, Mircea Nedelciu propunea o reţetã pentru alcãtuirea unui roman, reţetã care se strãduia sã nu omitã nimic, niciun ingredient. Felix Nicolau, la rândul sãu, a alcãtuit dosare de fişe; el înregistreazã, ficţioneazã, lipeşte informaţie, lucreazã la introspecţie, limbaj, politicã, generaţii, etnii, categorii sociale, naţii, sex, zona infracţionalã, balamuc etc.

Romanul se structureazã pe observaţiile şi cãutãrile a douã personaje: Cosmin şi Leo. Primul capitol, Cosmin I, anticipeazã tot ce va urma. Cosmin îşi pune întrebãri în legãturã cu Leo, care ar fi dispãrut, dupã ce s-a tot mişcat („cel puþin sã se mişte”) între Bucureşti, Botoşani şi Litoral, între Sabina Firidã şi Adelina. Pentru naratorul ascuns, deplasãrile lui Leo sunt prilejul de a surprinde vojgãiala unei lumi care şi-a pierdut busola. Infernul travestit într-un „paradis” canin.

* Felix Nicolau, Tandru şi rece, „Cartea Româneascã”, Bucureşti, 2007.

Maneliştii noştri e mai tari!

2011-09-23T12:16:00.000-07:00

Maneliştii englezi se numesc chavs: lanţuri şi brăţări groase, tatuaje mari, iarna haine în carouri. Pe aeroportul din Bucureşti, meciul a fost clar câştigat de maneliştii români. Pe lângă ei, cei englezi păreau nişte fete de pension stând civilizat la coadă şi vorbind în şoaptă.

Acasă la ei, lucrurile prind viaţă. În oraşele mari, adolescenţii se înjunghie între ei ca purceii, asta deşi în UK nu ai voie să posezi nici măcar un spray paralizant.

Tocmai de asta poliţia engleză nu poartă arme. Când e să oprească o maşină suspectă în trafic, nu dau drumul la sirenă şi nici nu urlă la megafon: trage pe dreapta imediat! Bine, la ei traficul fiind pe dos, ar trebui să tragă pe stânga. Maşina poliţiei doar se apropie de urmăriţi şi verifică datele automobilului prin satelit. Apoi pune în funcţiune girofarul, fără sunete, semn că e nevoie de o discuţie.

Civilizaţia cu volanul pe dreapta

Poporul britanic e alintat şi sclifosit. Iarna nimeni nu-şi curăţă zăpada din faţa casei pentru că, dacă alunecă cineva pe porţiunea curăţată şi-şi sparge un membru, proprietarul plăteşte de-i sar ochii.

La copii nu e bine să te holbezi prea zâmbitor, dacă nu vrei să fii luat drept pedofil.

Dacă aştepţi autobuzul, trebuie să-i faci semn cu mâna, altfel trece ca vântul pe lângă tine. Pe locurile din faţă stau întotdeauna pensionarii. Civilizaţia e atât de ridicată, încât nimeni nu obişnuieşte să-i cedeze locul vreunei gravide. Aşa cum nici bătrânii nu au prioritate când stau la coadă.

Englezii suferă de o boală grea: Mondays off! Adică lunea nu servesc uşor munca, spre disperarea şefilor. Care preferă să angajeze imigranţi. Spre ciuda englezilor, care-şi spală furia în binge nights. Adică în week-end-uri oamenii cumpără băutură de la supermarket, mai ieftină, şi o toarnă de-a valma în lighene. De unde o beau cu stacana. Odată bine afumaţi, ies in oraş hălăduind din bar in bar. Drept urmare, în Londra a apărut o specie nouă de hippies care a renunţat la muncă şi trăieşte numai din gunoaie. Unde se găsesc tot felul de delicatese deloc expirate.

in Academia Catavencu

ROMAN EROTIC ŞI PARODIE A VREMURILOR NOI

2011-09-19T01:16:00.000-07:00

UN ROMAN AL CUPLULUI ÎN TRANZIŢIE[1]

GHEORGHE MOCUŢA---in revista Orizont, nr 8 , 2009

Romanul Tandru şi rece, apărut la editura Cartea Românească în 2007, e adevărata surpriză a universitarului Felix Nicolau care oscila între poezie şi critică. E o carte plină de forţă şi energie proaspătă ("un roman turbo", după părerea lui Robert Şerban), scris cu răbdare sau în orice caz, cizelat şi rescris pe alocuri. El conţine două planuri, inegale ca desfăşurare şi valoare, planul lui Cosmin care deţine jurnalul lui Leo, dispărut în mod misterios, un fel de contrajurnal care reia clişeul minimalist, şi planul lui Leo (Leonard Tupilat, veritabil roman al cuplului şi al tranziţiei. Roman erotic, fără a fi scris în genul mizerabilism, cartea e în acelaşi timp o parodie a vremurilor prin care trece cuplul Leo-Sabina, cu trimiteri directe la evenimentele tranziţiei (afacerea Caritas, a treia mineriadă etc.) şi la personajele politice (Iliescu, Dinescu, Coposu).

Tânărul profesor de liceu încearcă să reziste împreună cu iubita sa care nu-şi găseşte de lucru în infernul capitalei. E un bun prilej de a schiţa o imagine a învăţământului românesc aflat în derivă şi a vieţii mizere a cuplului într-un Bucureşti sufocant, apocaliptic. Povestaş destoinic, înzestrat cu nerv umoristic, Felix Nicolau îşi scoate biografia la mezat şi o vinde în felii de viaţă:

„Zilele treceau ca în basme: vara stăteam pe o piatră în faţa casei şi citeam. Când se făcea prea cald, coboram până în strada mare şi aduceam două găleţi de apă. Pe una mi-o turnam în cap. Noaptea puneam piatra în faţa uşii, sub un bec de 100 W, şi citeam înconjurat de un nor de insecte curioase. La şcoală lecturam din Heidegger. să-mi ţin colegii la distanţă. Acasă citeam Noica, să n-o sperii pe Sabina. Partea din spate a casei era ocupată de o familie simpatică de olteni-ţigani, Zană, hoţi din tală-n fiu. Erau chiriaşii mătuşii mele, tanti Cucu, care venea rar, cu un plasture pe ochiul lipsă. Clanul Zană ne mai invita pe la ei pe la masă, „să auziţi şi voi o muzică adevărată, nu d-aia sifilitică, Fetofăn ăla''. De fapt ne chemau ca să ne ceară apoi bani cu împrumut. "

DE LA REALISMUL IDILIC LA SARCASMUL NECRUŢĂTOR

Prozatorul comite adevărate scene de viol şi râs, într-un registru ce evoluează de la realismul idilic la sarcasmul necruţător. Viaţa intimă a tânărului cuplu alternează cu viaţa tulbure a naţiei, cu viaţa socială, prilej de a observa năravurile: viaţa clanului Zane, ţigani care trăiau din furat, atmosfera de la inspectoratul şcolar şi cea de la şcoală, faza cu examenul de bacalaureat, traiul de chiriaş, călătoriile la Botoşani, la părinţii Sabinei, drumul la Cluj, în oraşul lui Hunar şi Stoica. El îşi trece viata pe curat, turnând-o în formele incandescente ale autoficţiunii. Textul e savuros şi surprinde atmosfera, întâmplările şi incertitudinile, inovaţiile şi improvizaţiile romanului, dezechilibrat de şocurile tranziţiei:

„În sfârşit, din personalul puţind a târfă, nespălată s-a ivit făptura rotofeie a mătusă-mi. Trage după ea un cărucior de butelii cu doi saci în el. Cum dracu' l-o fi băgat în compartiment? Imediat ce mă vede, îmi arde una peste ceafă. Iar umbli în pantaloni scurţi? Ditai goblizanu! Când pleacă la Roman ia pâine, cartofi şi fasole, când vine în capitală aduce pâine, cartofi şi fasole. Sunt cam 30 de grade la umbră, dar ea e în pantaloni şi pulovăr gri, de lână. E tunsă scurt, pierdut la spate şi în părţi - oarecum stilul lui Mike Tyson. Are ceafa groasă, umeri laţi şi picioare subţiri-subţiri. Peste faţa cu trăsături mărunte - gen Rocky Graziano - poartă o pereche de ochelari pătraţi. O lentilă e neagră - să-i acopere ochiul de sticlă sau bandajul cu leucoplast, când pune ochiul în portofel să nu-l piardă. ''

Imaginea Bucureştiului, cu căldura de afară, cu frigul din apartamente, cu zgomotul, cu mizeria şi noroaiele, cu omul-kitsch, cu obiceiurile şi ritualurile miticeşti, cu furia, cu neputinţa autorităţilor, cu marasmul balcanic, cu improvizaţia politicienilor, e o imagine sugestivă a tranziţiei, a infernului şi anormalităţii:

„Berceni e un cartier multicolor, cu mici crânguri între blocurile confort patru, din care locatarii aruncă pe fereastră conţinutul oalelor de noapte. Noi avem şansa unui confort doi. Sabina îşi revine la viaţă. Noaptea facem dragoste în stil clasic. Patul în care murise unchiul lui Marius scârţâie până bat în ţeava caloriferului vecinii de sub noi. Nişte frustraţi! Oricum, n-ar fi putut dormi, din cauza manelelor de la cârciuma de peste drum, Meduza. Dimineaţa, după obiceiul meu, mă trezesc mai devreme, să citesc în toaletă.”

UN ROMAN CINEMATOGRAFIC

Referinţele la cotidian dau prospeţime şi culoare discursului şi aţâţă curiozitatea cititorului, îl ţin în priză: cu filmele americane, cu vipuri. cu televiziune, cu internetul şi corespondenţa electronică. Prozatorul îşi trece vremurile prin tăişul ascuţit al ironiei şi sarcasmului. Cu detaşare, cu cinism, cu fineţe. Cartea e o meditaţie indirectă asupra alienării, prin episodul dezechilibrului Sabinei şi al internării ei într-o clinicǎ de psihiatrie. Nu întâmplător viziunea sa e aproape de cea a tinerilor regizori preocupaţi de cotidian: Mungiu, Caranfil, Porumboiu. E un roman cinematografic.

Fie că se sufocă în cotidian, fie că plonjează în ''obsesia genealogică” (Leo îşi caută arborele genealogic până la Maria Tereza), prozatorul foloseşte când registrul dur al relatării brute, când registrul ''tandru şi rece” (cu varianta "tandru şi casnic") al ironiei, al băşcăliei, al demitizării. Viziunea asupra istoriei şi „locurilor memoriei^” nu diferă prea mult de cea a istoricului Ovidiu Pecican, metamorfozat şi el în romancier, în Imberia. Romanul e dinamic, intriga e liniară şi plină de surprize, nu ai timp să te plictiseşti. Personajele sunt conturate cu o mână sigură în economia cărţii, iar finalul „esoteric” e o parodie inteligentă cu trimitere la producţii de tipul romanelor lui Dan Brown. E un roman de suprafaţă, în cheie frivolă, fără pretenţia unor adâncimi, dar cu destule subtilităţi, un roman complice al timpului nostru, cu eroi ai timpului nostru. Talentul de prozator al lui Felix Nicolau îl depăşeşte cu mult pe poet. E o carte care îl face mult mai vizibil şi mai competitiv şi îl introduce în circuitul naţional.

[1] Felix Nicolau, Tandru şi rece, Editura „Cartea Românească”, 2007

FMI e o bici

2011-09-16T05:04:00.000-07:00

Abia întors de pe platourile de la Hollywood, unde a jucat în filmul I don’t like you, but I love you, Adrian Diniş a şi publicat volumul de Poezii odioase de dragoste la Editura Vinea. După care s-a însurat. Poetul o linişteşte pe Georgiana, iubita sa sud-africană, spunându-i că în fiecare femeie o vede pe ea. Ceea ce, fireşte, coincide cu ideea că-l atrag toate muie-rile. Niciodată n-am înţeles capacitatea asta de a te fila cu tot blocu’. Probabil pentru că al meu e plin de babe în capot cu micşunele.

Persecutat de gelozia prietenei, gagicarul se dă victimă: „Ştiam că sub rujul ăla/se ascunde sângele/din care îşi trag vrăjitoarele tinereţea”. Ba mai şi plânge pe balcon, sub lenjeria agăţată la uscat: „dau peste chiloţii pe care i-a uitat/mă doare că viaţa nu mai e ca fluturii de pe ei”. Îţi dai seama ce naşpa-s gagicile de azi dacă nu-şi mai ţin fluturii în stomac, ci pe chiloţi.

Georgiana e ochiu’ dracului

Abia la pag. 16 realizez că volumul e despre Dominique Strauss-Kahn, ex-barosanul de la FMI, care pretindea că în fiecare cameristă vedea simbolul Americii, respectiv bancnota de 1$. Pe care simţea nevoia patriotică s-o penetreze, ca să susţină economia texană: „degeaba faci dragoste cu lumina stinsă/şi strigi alte nume/dacă ţi-o închipui mereu pe Georgiana”. Dovada este chiar afirmaţia că „mult timp n-am ştiut dacă e bărbat sau femeie”.

Spune-mi la ce coadă stai ca să-ţi spun cine eşti

Punând la ciorap georgiană peste georgiană, adică $ peste $, Dominique nu dă 2 bani pe economia românească, pentru că georgiana tot la georgiana trage, iar la omu’ sărac nici georgiana nu trage. Valutele ţărilor aduse în sapă de lemn sunt convertite automat: „pe toate femeile din viaţa mea le cheamă georgiana/n-ar fi exclus ca într-o zi georgiana să o cunoască pe georgiana”.

Junele poet regretă că n-a apucat vremea Odiosului, când toată lumea ştia clar când să băga costiţă afumată la alimentara. Cum n-are unde sta la coadă, îşi pierde timpul scriind poeme mişto despre bancheri odioşi. La Hollywood.

in Academia Catavencu

Felix Nicolau: Graalul interior

2011-09-11T10:21:00.000-07:00

(în "Cetatea culturală" Cluj, septembrie, 2008)

de Valeria Manta Taicutu

Problema personajului pe care-l creează Felix Nicolau nu constă în faptul că este „tandru şi rece” (în romanul apărut cu acest titlu la Editura Cartea Românească, 2007), ci în fărâmiţarea lui. Cei trei naratori încearcă să „reconstruiască acel puzzle cu piese lipsă care era existenţa dispărutului”, adică a lui Leonard Tupilat, deşi centrul de greutate îl constituie, de fapt, criza existenţială a lui Cosmin/Sabina, o personalitate scindată, care interpretează roluri „în discrepanţă cu caracterul său”.

Fragmentele de jurnal, biletele, relatările indirecte, mail-urile şi tot ceea ce reuşeşte Cosmin / Sabina să adune şi să transcrie în pagini „comandate” de psihiatrul buzoian Iolescu, şeful clinicii Măgura, cu scopul unui catharsis prin scris, al artterapiei şi al descoperirii „Graalului interior”, se înscriu mai puţin într-un demers terapeutic recuperator, reprezentând, mai degrabă, o modalitate de a spulbera modalităţile epice tradiţionale. Romanul are, aparent, structura unui text dramatic, constituindu-se ca un joc al replicilor lui Leo şi Cosmin/Sabina, replici-monologuri menite să contureze universul personal al emiţătorului şi, în foarte mică măsură, relaţia sa cu celelalte personaje. Cel mai adesea, situaţia de comunicare este una falsă, lipsind atât adresabilitatea, cât şi funcţia fatică a limbajului. Vocea auctorială apare rareori – şi numai în monologurile lui Cosmin, având aceeaşi valoare ca şi indicaţiile de regie strecurate între paranteze de un autor dramatic, deşi, în câteva cazuri, prezenţa interogaţiilor retorice şi a intenţiei de clarificare ori de sancţionare morală îi dă funcţionalitatea corului din tragedia antică: „Ceea ce-l derutase mult timp fusese sabotajul constant pus la cale de doctor şi de anumiţi amici ai lui Leo, care-l duseseră pe piste greşite. De parcă anumiţi indivizi ţineau cu orice preţ să măsluiască realitatea, să-l facă pe Leo mai rău sau mai bun decât fusese el în realitate. Cine şi de ce avea interesul să-l împiedice pe Cosmin să iasă din amnezia blestemată care-l ţinea prizonier de doi ani de zile?” (p. 72). Nu numai Cosmin este îndrumat dinadins pe o pistă greşită, ci şi cititorul însuşi, de care Felix Nicolau nu face mare caz, dar căruia i se ascunde până la sfârşitul romanului dubla identitate a lui Cosmin. Ceea ce pare căutarea clasică a unui dispărut devine o modalitate inteligentă de a-l pune pe cititorul-martor din roman, pe Cosmin adică, în situaţia de a fi el însuşi reconstituit, tot printr-un act de lectură / decodare a mesajelor, ca personaj ce ignoră „tâmpeniile mistice”, pentru a descoperi logica pură a predicatelor. Până să se ajungă însă la triumful raţiunii, secvenţele epice trebuie să-şi arate aversul şi reversul, într-o construcţie asemănătoare cu jocul camilpetrescian de oglinzi paralele. Dificultatea constă în a separa autenticul de fals, aparenţa de realitate, textul apocrif de cel original, operaţie cu atât mai anevoioasă cu cât este preferat palimpsestul şi spectacolul lingvistic. Furat de stilul în care somptuoasele perioade, eleganţa, cursivitatea şi sobrietatea alternează cu argoul, ironia şi exprimarea „băşcălioasă”, şi unde scenele tensionate, centrate pe analiza psihologică a încordării dintre personaje şi lume, sunt în majoritatea cazurilor urmate de relatări burleşti, (oximoronul şi hiperbola, utilizate din plin, conturând un univers absurd), cititorul pierde din vedere cealaltă scriere, ascunsă sub teatrul umbrelor şi-al aparenţei.

Cosmin, victimă a unui experiment psihiatric, este personajul care trebuie regăsit, el este marele dispărut şi nu prietenul său, Leo. Drumul trebuie parcurs din afară spre interior: dacă la început, ascultând de sfaturile şi de poruncile lui Iolescu, Cosmin caută în textele reale ori apocrife, în fragmentele de jurnal şi în toate materialele care i se pun la dispoziţie, indicii despre locul unde ar putea să se ascundă Leo, în momentul când începe să-l perceapă pe acesta ca personalitate scindată, personajul începe să se descopere pe sine. Metoda este cea a paşilor mici, care exclud „iluminarea” bruscă şi psihanalizarea forţată. Cosmin îşi descoperă gusturi, preferinţe, obiceiuri îngropate în subconştient, dar pe care le simte ca fiind noi şi nepotrivite cu masculinitatea afişată („Însă pe Cosmin îl pasionau mai degrabă site-urile de modă sau chat-ul pe subiecte amoroase, gastronomice, ori – de ce nu? discuţiile despre club culture. [...] i-ar fi surâs un portofoliu la Ministerul Familiei şi al Ocrotirii Copilului” – p.185). Citind, el îşi pierde „virginitatea spirituală”, se îndepărtează de realitatea imediată, de banalul epic ce constituie carnea textului şi îşi dă seama că „ceva ronţăia textul pe dinăuntru” (p. 84). Inserţia oniricului se face în limite rezonabile, atât cât să trezească interesul pentru semnificaţia stratului din profunzime, ascuns de cel apocrif, de la suprafaţă: „Jurnalul lui Leo conţinea şi înregistrarea viselor sale mai spectaculoase, vise care trădau o disponibilitate cronică spre deghizare şi senzaţional. Asta, bineînţeles, dacă fragmentele în cauză erau autentice, dacă nu le interpolase cineva pentru a sugera că autorul lor ar fi fost un personaj cu o personalitate schizoidă şi fracturată, deviind de la realitate cu ajutorul a tot felul de travestiuri, unele chiar în acea stare de dereglare cerebrală numită somn” (p. 109).

În punctul de maximă tensiune înregistrat de căutarea propriei identităţi, dilema lui Cosmin este rezumată de vocea auctorială: „Fluiditatea externă a acestui personaj, în fond atât de rigid la exterior, lansa suspiciunea că el s-ar fi putut complăcea într-un joc de aparenţe, ca într-o încăpere imensă placată cu oglinzi deformante. Un inutil joc de artificii ziua-n amiaza mare, o demonstraţie de pantomimă compusă din zâmbete, grimase şi gesturi ameninţătoare, o fărâmiţare a unei personalităţi masive într-o sumedenie de personalităţi zglobii, teribiliste”. (p. 218).

Tributar pe alocuri lui George Călinescu (v. „Cartea nunţii”), mai ales în crearea interioarelor vetuste şi a portretelor de mătuşi matusalemice, Felix Nicolau se remarcă prin stil, talent şi vervă, romanul său având foarte puţine puncte slabe (printre acestea, totuşi, s-ar cuveni sancţionată încheierea abruptă, în care mitul androginului este contaminat cu operaţia de schimbare de sex, o „găselniţă” de ultimul moment, care mai mult scade decât adaugă ceva semnificaţiei întregului, precum şi trimiterea la „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown: metafora Graalului interior putea fi înţeleasă şi fără apelul la un roman de duzină).

Bill Gates speră la o casă-n Chitila!

2011-09-07T08:32:00.000-07:00

Săptămâna trecută, la un automat bancar din East Hampton Village, un trompetist din zonă a venit în maieu și budigăi să scoată 10$, cât să-i ajungă de două beri Ciuc la terasa din colț. Când să bage cardul în automat, a văzut că pe butoane rămăsese o chitanță de la clientul dinaintea lui. Pe ea scria că omul scosese 400 de coco și că mai avea în cont 100 de milioane. Moment în care trompetistului i-a plesnit elasticul de la budigăi, care i-au și căzut în vine, dând la iveală ce le-a arătat și Claudiu Bleonț ziariștilor din Arad – un sfârculeţ acolo.

Trompetistul a informat poliția, care a-ncălecat pe-o șa și s-a dus să se bage în seamă. După trei zile de investigații, polițiștii au descoperit că posesorul contului este însuși Bill Gates, care, strâns cu ușa și călcat pe bătături, a mărturisit că banii din cont îi erau destinați Academiei Române.

Pupi, iei! nu pupi, canci!

Profitând de vizita în State a lui Nicolae Ceaușescu, Bill Gates, pe atunci șofer de taxi, a învățat limba română de la Genialul Cârmaci, contra sumei de 20$. După care, în următorii 20 de ani, a citit în original toate cărțile lui Eugen Simion și Răzvan Theodorescu. Miliardarul american a pus ban peste ban să poată cumpăra toate manuscrisele trecute și viitoare ale celor doi academicieni. Deși acestea nu-i plac în mod deosebit, a spus că în felul acesta speră să obțină o bursă postdoctorală la Academia Română, ceea ce i-ar aduce 1000 €/lună. Dacă-i reușește mișcarea, i se fâlfâie de viitoarea criză financiară. Singurul lucru care-l întristează e că va trebui să-i pupe pe academicienii români acolo unde vor ei, așa cum precizează regulamentu’ școlii doctorale. Însă dacă rezistă să pupe acolo pe toată durata de 24 de luni a contractului, i-a pus Dumnezeu mâna-n cap, l-a lovit norocu’ și s-a scos pe viață – își ia casă-n Chitila.

Cioran iar e gelos pe Guţă

Trompetistu’ a zis că vrea și el un postdoctorat în România, deși n-are bani decât pentru manuscrisul lui Nicolae Guță, „Pumnii mei nu ştie carte”. Insensibil la pitpalacul lui Guță, Emil Cioran și-a cerut manuscrisele înapoi. Dacă nu, duhul filosofului amenință că vine în aula Academiei şi trage un scăndălau de i se duce buhu!

in Academia Catavencu

Vrei literatură, cheamă un meseriaş!

2011-09-03T00:45:00.000-07:00

Doru Pop—Revista Steaua, nr.12/2007

Cea mai nouă carte a lui Felix Nicolau, romanul Tandru şi rece, are toate ingredientele succesului editorial de azi: scene de un erotism sfruntat, comic de situaţie şi „story” încărcat de referinţe politice. Însă Tandru şi rece, (Cartea Românească, 2007) nu este numai unul dintre multele romane ale junilor rebeli fără pauză din literatura contemporană.

Despre Felix Nicolau se poate spune că nu mai este un „tânăr scriitor”, pentru că vocea lui este clar conturată, iar identitatea narativă pe care a dobândit-o, explicită prin stăpânirea lexicului, îl detaşează dintre congenerii săi. Ca să citez o formulă a sa, el este un „meseriaş”. Un „meseriaş” căruia nu i-a ajuns că preda literatura la universitatea Hyperion din Bucureşti, a scris câteva volume de versuri (cele mai bune fiind Bach, manele& Kostel, 2006 şi Salonul de invenţii, 2002), câteva de eseuri literare, dar acum s-a apucat şi de proză (boală grea, Felix!).

Romanul lui Felix Nicolau este construit la graniţa dintre parodie şi fantasticul de factură argheziană, unde personajele principale par să se confrunte cu o problemă acută de schizofrenie. Leo (Leonard Tupilat) şi Cosmin sunt aparent două voci narative, fiecare având câte un capitol, din dialogul generat între cele două ficţiuni auctoriale născându-se o lume situată în tragi-comic şi melodramă. Poveştile par iniţial ficţiuni de pe calculator elaborate de vocea lui Cosmin, care este un fel de Penelopă a hyperrealului. Din vălmăşagul de imagini care ies din capul accidentat al lui Cosmin se generează multiple planuri, gestionate de Nicolau cu o mare abilitate.

Textul este plin de piste false, unele spre eul autobiografic (Leo are două de volume de versuri - ca şi autorul nostru), altele intra-textuale. Chiar şi titlul cărţii este o falsă cheie de lectură, pe care autorul ne-o oferă oarecum perfid. Avem o identitate auctorială „rece” şi una „caldă”, unul dintre „personaje” este tandru, iar celălalt este „rece”, alter-ego-urile scriitorului confundându-se şi amestecându-se continuu de-a lungul construcţiei romaneşti.

Numai atunci când, împreună cu Cosmin, descoperim o identitate ciudată, aceea a unui Leo straniu, prima „citire” începe să ne intrige. Cosmin se îndrăgosteşte de Sabina, iubita lui Leo şi comentează cum că aceasta ar fi avut „nevoie de un bărbat decis, pragmatic”. Autorul ne „vinde” şi alte false lecturi, Cosmin este bogat, iar Leo este sărac lipit pământului, apare opoziţia între Adelina şi Sabina (care sunt figuri osmotice ale feminităţii celor două voci masculine). Dacă Adelina umblă de nebună prin păduri, scrie poezie (e lăudată chiar de Cezar Ivănescu), se umple de păduchi pe la mănăstirile unde se fac exorcizări, Sabina vrea să îşi întemeieze o familie, să facă urmaşi şi să ducă o viaţă mic burgheză. Una e brunetă şi alta blondă, una este de la munte, alta de la mare. Leo face body-building, iar Cosmin preferă aerobicul sau dansul sportiv, Cosmin are tendinţe emo, iar Leo este neglijent.

Însă, când Cosmin se apucă la un moment dat să coasă o pânză pe care se vede „un hermafrodit cu cap de androgin” (pe doctorul care îl trata pe Cosmin îl cheamă Ulise Iolescu!), înţelegem că goblenul ce prinde contur spre finalul cărţii ne oferă o „surpriză” narativă. Acesta are chipul bărbătesc perfect aseamănător cu acela al lui Cosmin, iar chipul feminin seamănă cu Sabina. Din păcate trama poveştii este cam seacă, dezvăluirea „marelui secret” fiind destul de puerilă: Sabina este de fapt Cosmin (sau invers), într-un episod de schimbare de sex, cuplat cu un delir în care apar de-a valma animus, sfântul Graal şi Cei Cinci Gemeni Eterni.

Însă tocmai acest lucru îl remarcă pe Felix Nicolau din mijlocul generaţiei sale. Izbitor în primul rând fiind vocabularul şi structura narativă care îl coboară direct din Tristan Tzara. Romanul lui Nicolau are ceva de „dada-punk-retro”, o expresie a unor „coşmaruri showbizz”. Nicolau este un suprarealist scufundat în referinţe multimedia, un bretonian abandonat pe malurile străvezii ale postmodernităţii. De exemplu motanul birmanez pe nume Tubu, cu care Cosmin/Sabina face baie, este descris ca „o cameră de luat vederi îmblănită, un mutant plin de microcircuite pe dinăuntru”. Pe blocurile comuniste „urcă mii de omizi grase, păroase, verzi. În drumul lor spre fluture se târăsc către cer, şi dacă găsesc o fereastră deschisă se complac în paturile, dulapurile şi oalele membrilor asociaţiei de locatari”. La un moment dat Leo vede trecând prin apartament o „piticanie în pantaloni de apă adâncă, cu o pălărie gen piftie, traversând dormitorul cu o lopată în mână, direcţia balcon”, care nu este decât o vecină care vrea să „bată nucile” de pe balconul apartamentului în care locuiau.

O altă abilitate remarcabilă este puterea cu care Nicolau mimează, mai precis reconstituie, limbaje din cele mai diverse. Aici el este un adevărat profesionist. El reia locurile comune ale lexicului romglez al internauţilor şi ale generaţiei de yuppies: Leo „păstra linkul” (adică păstra legătura), comentează despre mesajele de pe email că nu sunt „funny de loc” şi foloseşte termeni precum employer, trendy, Shit!, reminder, browse.

Cartea este populată cu ardeleni care mănâncă slănină cu ceapă şi care poartă clopuri maramureşene şi vorbesc la Litere cu „accent moroşan”, cu dialoguri în dialect moldovenesc şi cu scene de provincie, dintr-un Botoşani ireal. Un alt metalimbaj în care Nicolau excelează este acela suburban, al grupurilor marginale, majoritatea interacţiunilor dintre personaje fiind completate de o vervă dialogală fără cusur. Nicolau reia scene întregi din emisiunile de televiziune şi discursul ştirilor de pe micul ecran, sau reproduce discursul naţionalist, care vede în România cel mai bogat stat din lume, care să cumpere Basarabia de la ruşi, Cadrilaterul de la bulgari şi lacul Balaton de la unguri. Din păcate unele dialoguri sunt nefinisate, parcă scoase din talk-show-urile de la noi: „Bărbaţii se împart în două categorii: în exhibiţionişti şi în pudici” sau „Femeile se împart şi ele în două categorii: în impudice şi semiimpudice”.

O altă calitate a romanului lui Nicolau este dată de descrierile de context istoric pe care se construieşte firul narativ. Vedem scene din venirea minerilor la Bucureşti, personajele ascultă Abba şi Adriano Celentano, beau Pepsi, sau depun bani la Caritas (într-un moment când deponenţii doresc să ridice biserici pentru Stoica, iar acesta este reprezentabil în ipostazele Mântuitorului înmulţind pâinile şi transformând apa în vin). Iar pe toaleta din curtea lui Leo sunt două „icoane” ale postmodernităţii mioritice, Pamela Anderson (pentru „liber”) şi Gică Petrescu (pentru „ocupat”).

Unele referinţe socio-politice sunt semi-transparente şi chiar deranjante: Ilici Piele-Roşie, George de la Prut, universitar şi realizator al unei emisiuni TV, principele din Maybach, dar interludiile în care este descrisă existenţa de dascăl de liceu a lui Leo, cu toată prezentarea modului cum convieţuiesc dascălii pe coridoarele Inspectoratului Şcolar, unde joacă lapte gros, băgaţi unii cu capurile între picioarele altora, este de un haz burlesc.

Felix Nicolau este un remarcabil povestitor, unele episoade savuroase fiind naraţiuni de sine stătătoare. Scena cu cele două mătuşi matusalemice care îşi exploatează o vecină hapsână, descrierea tatălui Sabinei, alcoolicul melancolic bucovinean care nu are acces la frigiderul cu mâncare, sau scena cu „domnu Ciolpan”, care execută singur în cadă o circumcizie cu o lamă, care trebuie asociată cu episodul când Leo îşi arde un neg cu briceagul încins pe aragazul din bucătărie (atenţie, secţia „Negi” nu există în nici un spital din România) sunt dovezi incontestabile ale talentului autorului. Cele mai vii şi mai pline de savoare descrieri ale lui Nicolau sunt, de exemplu, acelea din transportul în comun bucureştean. Statul la coadă la metrou, episodul cu troleul care trage după el o babă, prinsă între uşi sunt pure bucăţi de comedie.

Nicolau nu pierde niciunul dintre locurile comune post-decembriste - conturate ca în fundalul epic. Brigitte Bardot transformă câinii ţiganilor în „bardoţi”, un business-man conduce Alfa Romeo şi are 15 perechi de pantaloni în portbagaj, e o lume populată cu „Adi Copchilu Minune” şi cu „Florin Salam” (despre care autorul intervine, deus ex machina, şi ne anunţă că nu era în perioada când are loc acţiunea) La fel este şi referinţa la canibalul din Germania, ale cărui practici culinare sunt descrise cu maximă savoare de Nicolau sau trimiterea la emisiunea lui Mircea Badea.

Melanjul dintre ficţiune, suprarealism, trimiteri livreşti, descrieri ale unor momente istorice cu detaşare, portrete şi caractere bine conturate, toate amestecate cu dialoguri pur şi simplu bine scrise, fac din Felix Nicolau unul dintre cei mai promiţători prozatori pe care i-am citit în ultimul timp.

cum mi-am distrus buna prietena

2011-08-30T02:15:00.000-07:00

Băga-mi-aş Seralompu’ in ea de decapotabilă!

Monica Hayes, Doncaster College, UK

Prima reactie dupa parcurgerea vestitului roman decapotabil „Pe mana femeilor” de Felix Nicolau:

... m-am dus si m-am culcat (vorba ceea daca zece iti spun ca esti beat, te duci şi te culci).

Dupa vreo două ore de somn asiduu, m-am trezit zbierând cu patimă pe un beat de manea clandestină: „Te amo Mălaio! Seralompu’ meu nu mai poate de dorul Ţiţicăi tale umede!”

A doua reactie (datorată mai ales visului freudian):

...m-am cautat intre picioare, in zona crepusculara, cu scopul de a-mi clarifica sexul: Seralomp ori Titica!

Hopa!

Capota IV („Lumina e dusa cu capul”) exploda suierand si izbi bietul meu parbriz cu ochelari:

„Mama m-o fătat barbat

Da’ io m-am luat de fardat

Ca io-s fată delicata

Cu sulica ridicata!”

Pai altfel cum v-ati putea explica, drăgutilor, petele de pe tavan si posibila gelozie a Seralompului concubin?

Ca sa testez teoria creaturii ambivalente, am prestat cele 21 de pozitii de amore prorpiu si am decis ca atat „sarmana Isabel” cat si Seralompul Stelica pot co-habita orgasmatic in pivnita chiloteilor mei tanga, asemeni pisicainelui Tubu-Dili.

Revenind insa la hiperromanul cu coperta neagra si pată post-mentstruala...ce măna diafana (a la mătusica Hortensia din Călugareni)... Aiurea, Dom’le!

Masoneria piscotarilor a decis sa atentioneze subliminal ca de-ndata ce se va aseza in decapotabila, creierul intelectualului va fi gadilat, masturbat si asexuat, asemeni goblenurilor ante-si postdecembriste.

Cati anume vor pricipii si se vor inarma cu galeti de apa rece de turnat in cap la primele semne de fum si cu paracetamoale pentru durerile de organe hipersensibiloase.... nu stiu.

Cert este, că dupa ce am lecturat capota IX „Paraşute, pocnitori”, mi-am aprins o tigara si cu patos m-am răstit la o buburuză:

- Băga-mi-as pula in el de roman decapotabil! Ce Ferrari, bai? Nu vezi ca e vorba numai de pule, coaie si pizde?

Dezvirginata buburuză, cu voce groasa de Peterborough, mi-a cerut o tigara.

- Pai cum dragă? De unde pâna unde pule? E roman serios. N-ai citit critica lu’ X Popescu?, ma apostrofa inrosita.

Analiza pe text:

Fratii Abiluta – Abiluţă cel Stang si Abiluţă cel Drept (aka Coiul Stang si Coiul Drept), vor sa se joace afara, in curtea avionului.

Biata Tiţica cu pieptul opalin, ascunde sub fuste pe cei doi Abiluti si un posibil Seralomp (aka Pula Somera), ce „coboara la prima democratie” si „sfarseste intr-o verticalitate sublima”.

Acu’, intrebarea e urmatoarea: orgia asta intre diversi Seralompi, Palosi, Sabiute si Titici, etc , are loc intr-un avion privat sau in trabantul KLM-ului?

Aşa!

Concluzia:

Acest Pulp Fiction felixian* ascunde o erotica hard –core (a se studia toate neamurile de –filii, ex: zoofilie, spasmofilie, etc) unsa cu umor sado-maso, o racheta masturbatoare, pe care unii contemporani ce „vad enorm si simt monstruos” o percep ca fiind un Ferrari decapotabil...

„Should have gone to Specsavers!!!” (Tre’ sa fi din Peterborough ca sa pricepi)

„Pe mâna femeilor” ar trebui sa aibe ca subtitlu:

„Pe mâna lu’ nea Felix Nicolau, care ne va stâlci creierii si organele sexuale in mixer, ca apoi sa le arunce in bolul pisicâinelui Tubu-Dili”

The End

*ca sa intelegi acest roman decapotabil , musai sa pricepi filmele lui Tarantino, picturiile lui Congo si manelele lu’ Abiluţă cel Drept. Finalul contine cheia intregului roman: nimic nu are sens, nimic nu se leagă, insa s-ar putea sa fii pe lista dacă pupi frumos!

Nici prea tandru, nici prea rece

2011-08-25T21:49:00.000-07:00

Raul Huluban, in revista Steaua

Citindu-i eseurile sau articolele critice ale lui Felix Nicolau rămâi (într-un fel) surprins în urma lecturii, deoarece realizezi câteva lucruri importante, participant fiind la o revelaţie oarecare; înainte de toate sesizezi că asumarea unei posturi critice poate fi verosimilă chiar dacă sunt utilizate ironia, umorul, şi/sau sarcasmul, etc. pentru a evidenţia ori sugera aspecte şi concluzii, iar acestă manieră (neobişnuită în peisajul critici române) este concomitent şi obiectivă – dar mai important, chiar revelator este procedeul criticului de-a nu călca şi de a nu ocoli „mormintele” literare, şi de-a indica numai „fariseii” care le văruiesc constant fără a-i condamna, pe cât de simplu, pe atât de spectaculos şi sincer, mai „postmodern” şi „occidental” decât credem noi că suntem (în scris sau nu).

Poziţia lui critică faţă de literatură nu este cea a unui renegat sau, mai rău, a unui proscris, ci e pe cât posibil de prietenoasă, dar intransigentă şi rareori blândă. Toate aceste caracteristici se pot observa cel mai bine în Anticanonice (cronici stresate), volumul pe care-l aduc în discuţie, publicat anul trecut de editura Tritonic. Miza nu pare să fie numai una singură, dar aspectul important este enunţat astfel: „Nu ştiu dacă decretul lui N. Manolescu – canonul se face, nu se discută – mai stă în picioare. Nu mai trăim vremuri ale criticului-şef care publică liste ce funcţionează drept certificate de naştere pentru scriitori. Şi poate că e mai bine aşa, oricât s-ar văicări unii şi alţii că e greu să discerni valorile. La fel de greu era şi înainte. Şi oricum, nu e normal ca o literatură să-l invoce pe Critic aşa cum l-ar invoca pe Mesia”. Felix Nicolau pare mai curând ataşat de opinia lui Matei Călinescu: „canonul este format democratic de către cititor”; şi asta a făcut autorul în toate materialele critice strânse în acest volum, fiind mai curând interesat de a fi un comentator literar (sau de literatură) ale cărui opinii sunt viabile şi reale, care pe deasupra deţine atributele unui performer, a cuiva care îmbină studiul doct cu alte stiluri exersate îndelung, decât de a „poza” într-un critic literar viguros, aflat în plină ascensiune, şi eventual aşteptând osanalele aferente.

Chiar dacă, stilistic vorbind, autorul este când degajat, când aprins, înfocat, riscând uneori prin tot soiul de supoziţii, transpare ca un stimulator al inteligenţei, alert şi sfidător de convenţii, şi toate aceste fără să cadă în croşetarea de mileuri stilistice sau râvnind la proiecte utopice. Tot ce propune autorul este şi ce a încercat să facă în aceste cronici stresate, şi anume să reevalueze fără părtinire literatura momentului – cu tot ce cuprinde ea, de la poezie, la proză, critică, teatru şi jurnal, cu diverşii autori ai acesteia, fără părtinire sau orice alte sentimente şi intenţii de animozitate –, şi cred că a reuşit, lăsând multe concluzii în urmă, dintre care aleg doar una: „Cred că problema literaturii române a momentului este discrepanţa dintre fond şi formă. Ori un fond puternic exprimat bolovănos, ori o formă ultrarafinată care bandajează un deficit de inspiraţie. Armonizarea este rarisimă”.

Vieţi, voci, nume pe mâini bune

2011-08-14T05:14:00.000-07:00

Chris Tanasescu

Felix Nicolau a scris un roman – Pe mâna femeilor (Cartea Românească, 2011) – ale cărui capitole (numite „capote”) te întâmpină de pe a treia pagină, ca un meniu de titluri care de care mai plin de vervă şi de umor, şi totodată de o stranietate pithică. „Lumina e dusă cu capul”, „Ghid de vrăji pentru babe sprintene”, „Tânăr şi nikel”, „Bulaii” etc, iar motto-urile au o diversitate şi o prospeţime la fel de electrizantă – de la Marianne Moore la formaţia Paraziţii, de la Şerban Axinte la Gică Petrescu, de la Ruxandra Cesereanu la bătrânul Troţki.

În „ghete, cizme, pantofiori” (cu foarte sugestivul subtitlu „pişcotarii”), de pildă, se derulează un bestiariu în care personajele alegorice sunt bestii, bineînţeles... umane. Convenţiile satirei alegorice se păstrează în schimbarea (de fapt, falsa schimbare a) localizării geografice – Muzeul Ţăranului Afgan – şi onomastica, ba urmuziană, ba pseudo-cantemiriană sau de canal de divertisment: Hun-Tai-Laa, Domnul Turban de la Uniunea din Kârgâstan, Tubu, Hâncu şi nea Ştiucă etc., la care se adaugă cele (strict) felixnicolaene – Brânzanu zis Uncheşu, Decedaibă, Îţibagdouă, dar şi Angelaran Marinesrukh... etc. Prin absurdul (atât de) verosimil al unei şedinţe scriitoriceşti, prin porecle şi portretizări caricaturale (inclusiv zoomorfe – Mugurel de la revista Mânzuleţu, implanturi de fildeş de crocodil) şi prin amestecul strâns de dicţie pseudo-academică şi înjurătură, lui Nicolau îi reuşeşte acest tablou ambivalent, cu contur de struţo-cămilă – bestiariu satiric, fantast, dar cu personaje exclusiv umane, ba chiar unele străveziu desprinse sau concatenate (şi) din „realitate” – „şi ce? Dacă-s de la electronică credeţi că n-am curajul să zbor în bătaia praştiei? protestează picior peste picior Nuibai”.

Schimbările tăioase de ritm retoric îmbinate cu portetizări din două tuşe groase sunt moştenirea, bine arendată, a lui Cantemir, semnalat ca patron al „traghelafului firii”, dar la asta Nicolau adaugă cu vervă şi fără să împovăreze deloc, detalii de o diversitate aiuritoare ce, prin cacofonia de aberant şi familiar vulgar, produc un comic irezistibil – „vrăjitoarea Omida Five”, bretelele purtate la „sabatul vrăjitoarelor cu apometru, „orăcăirea de chestii obscene” în „pauza de prânz a sabatului” etc. Straturile livreşti ale tabloului nu contenesc să aglutineze, vodevilul politic ducând la Brecht, iar autoritatea manifestându-se scârbavnic-bestial la, să zicem, Sorokin; dar în cazul scriitorului român, ele sunt prezente fără să distragă atenţia, ci pur funcţional, sprijinind barocul şi colorând în prismă comicul.

Un personaj dintr-o altă capotă, care compară creme şi foste neveste ce s-au ratat din lipsă de practică yoga, se relaxează pe o bancă în parc şi porneşte împrimăvărarea cosmosului în mod virtual, cu un joystick. Regnurile şi tehnologiile se împletesc molcom şi aduc o stare de îndrăgostit fără obiect. Finalul nu e însă unul de fuziune romantic-SF, ci o recurenţă imperturbabilă care preia şi caraghiosul, uman totuşi, al unguentelor, şi vaga integrare cosmică, dar şi virtualul pueril, asta însă fără să accentueze preferenţial pe vreuna, ci lăsându-le să coexiste paşnic şi, mai ales, fluent.

Un narator copil misterios, combinaţie de Vitea Malev şi puşti alchimist din Tarkowski exilat într-un sat moldovenesc, baleiază între non-sens comic şi fantastic, hipnotizează (nu o mioară ci... o vită) năzdrăvană, încalcă tabu-uri comuniste şi patriarhale deopotrivă şi îşi amestecă dezinvolt vocea sa cu a altor personaje rispite prin carte şi a altor autori de parodii originare: „nimic mai aiurea decât o dimineaţă la ţară. De pe la trei jumate, cocoşii se apucă să zbiere ca disperaţii, iar de pe la patru întreg satul ţipă în toate limbile păsăreşti, încins de o isterie generală”.

Un (după voce, posibil alt) personaj (sau acelaşi, la o altă vârstă) o întreabă liric pe vecină, cu a anaforă retorică de cânt de mahala sau de trubadur pierdut, „Cine eşti tu Adelina?”, pentru ca, la doar câteva fraze după, să ajungă la mănăstirea unde taie „pieptiş [...] mulţimea sforăind cu pârţuri chiar în faţa altarului de vară” şi unde vocea de poet dedat la snoave a lui Nicolau pictează „în naos şi pronaos ţărăncile [dormind] una peste alta cu durligele şi bulanele bucălate la vedere”. Tabloul maselor şi diversitatea personajelor sunt felliniene, şi la fel sunt şi unele corelative obiective ce reunesc suflul creativ subiectiv cu diversitatea socială (aparent) haotică – „piatra cu inimă” fiind o asemenea metaforă, loc de pelerinaj la care mulţimile ascultă tic-tacul profeţiilor soteriologice sau... de amor. Traversând cotidianul de târg transilvan cu accidente rutiere şi radiografieri nemiloase ale societăţii postcomuniste, camera povestitorului se focusează până la urmă pe mama unchiului colonel, zisă Piratu’, şi introdusă cititorului în mod parşiv drept „mă-sa la o adică”... Schimbarea contextelor şi a personajelor l-a schimbat şi pe cel din spatele camerei – un joc care împânzeşte toată cartea lui Nicolau într-un mod atât de industrios şi de permanent insidios, încât surprizele nu se epuizează niciodată. Cel ce suspina după Adelina devine apoi un observator sarcastic al mulţimilor, apoi un băiat lucid şi plin de ironie care se pomeneşte totuşi accidentat, apoi o voce verosimil auctorială care analizează „pasiunea hibridă” tot (auto)ironic, semnalând „răsuflătoarea” dintre... telenovele şi ştiri. ...

Când povestirea pare să uite complet de ale ei (căci, într-o fuziune de Harmz, Bulgakov şi alte partituri aşezate manu propria, bătrâna Piratu’, personaj demoniac, e plătită să rămână în casă ca să nu sperie locatarii, dar iese după maidanezul... „Motanul”), firul se întoarce la personajul care ratase să convingă lumea din jur de propria moarte. Prin plasarea unei expresii cu funcţie doar colocvială, aşa, într-o doară, Felix Nicolau trage cu adevărat circumferinţa piesei. „De asta nici Dl Turban nu mi-a zis nimic de moartea lui şi-a şters-o de parcă mâine ar veni sfârşitul lumii” (subl. m.) Soteriologia se întâlneşte cu eshatologia – dar cum? – într-o moarte/iniţiere jucată (numai pentru a-i convinge pe ceilalţi) şi într-o apocalipsă care se strecoară aproape neobservat, doar la nivel idiomatic. Nu numai lumea, dar nici măcar textul nu se sfârşeşte, însă, căci i se mai adaugă o frază neterminată. Iar asta, totuşi, nu e nici o celebrare a vreuneia dintre ele, nici o condamnare, ci o descriere atât a lumii cât şi a textului ca procese, în miriadele de faţete care rezultă din intersectări şi desprinderi.

Zăbovesc puţin asupra acestui aspect care mi se pare definitoriu pentru poetica lui Felix Nicolau. Descrierea lumii (inclusiv ca natură şi ca social) este o descriere a modurilor în care textul creşte în/din(spre) ea, cu respectarea autonomiei (misterului, dacă preferaţi) amândurora. Este o viziune neo-post-postmodernă, în care nu se mai acordă preeminenţă sau chiar valoare de atoateţiitor textului autoreflexiv şi incert ontologic, ca în postmodernism, nici nu se face o întoarcere la naraţiunea „clasică” şi la un „realism” mai digerabil, ca în post-postmodernism. Deşi acestea sunt şi ele prezente în viziunea barocă a scriitorului, ele sunt scufundate într-un şuvoi copleşitor prin care lumea e descrisă ca experienţă asimilată de un sine/text multinivelat, experimental, absorbant în atenţia sa pentru tot şi toate, de la loţiuni de corp, administraţii de bloc/parohii şi mărci de maşini la referinţe literare şi culturale de maximă erudiţie. Din acest punct de vedere, lui Nicolau i se aplică atât vorba clasică a lui Marjorie Hope Nicolson – conform căreia descrierea nu este o formă de discurs, ci folosirea unor stări şi atitudini prin care un scriitor, care găseşte lumea sa interesantă, le transferă celorlalţi plăcerea şi interesul său pentru acea lume – cât şi cea, mai recentă, a lui Michael Riffatere, care zice că „descrierea, ca orice altă formă de discurs, este un ocol verbal astfel conceput încât cititorul să înţeleagă cu totul altceva decât obiectul exhaustiv reprezentat, scopul său fiind nu acela de a oferi o reprezentare, ci a dicta o interpretare”. La Nicolau – eseist anglofon redutabil de teorie şi istorie literară, studii culturale şi poetici diverse – sunt prezente şi preceptele moderniste de mai sus, cât şi aceste ultime consideraţii postmoderne. Dar mai e (mereu) şi altceva, o favorizare perpetuă a procesului, a performativului (cartea se încheie cu căderea cortinei, iar unele motto-uri de „capote” sunt indicaţii scenice, fie şi în răspăr – „Muzica: Gică Petrescu, Cel mai frumos tango din lume”) care lasă în urmă dilemele pedestre de mai sus, ramificându-se infinitezimal şi acoperind imensităţi, transformând astfel descrierea lumii reale în inter-acţiune a lumilor (im)posibile şi (ne)verosimile în acelaşi timp. Descrierea este mişcare (inclusiv la propriu, se merge cu maşini, se aleargă/înoată, se drumeţeşte kilometri în şir la graniţa incertă dintre sat şi oraş comunist, etc), iar mişcarea constă din perpetua adăugare de dimensiuni. Secvenţialitatea şi fluenţa sunt (chiar şi când mimate) modul de a fi şi-a deveni la infinit, iar barocul (dincolo de stil şi... de „om”) e viziune dinamitantă şi integratoare totodată.

Astfel, modul descrierii la Felix Nicolau este poate mai lizibil din alte perspective, foarte recente – Willard Spiegelman, How Poets See the World, 2005 – care simplifică teoriile de mai sus şi în acelaşi timp vorbesc relevant despre procesul însuşi al operei. Spiegelman spune, de pildă, că în versul aparent nemeşteşugit al lui Gary Snyder, juxtapunerea, ordonarea şi consecutivitatea sunt, de fapt, nu semne ale arbitrarului şi ale reversibilului, ci parte integrantă a efectului poetic şi, astfel, a însăşi semnificaţiei poetice. Asemenea distincţii fac ca descrierea să fie privită condescendent în cazul prozei, şi nu al poeziei. La Felix Nicolau, proza are (cum vedeam şi în exemplul dlui Turban de mai sus) secvenţialitate şi coagulări (declanşate prin lucrul asupra limbii, în mod capital) ce o aduc în categoria descrierilor de ordin poetic (nu poetizant, însă). Capotele or fi ele interschimbabile, dar fiecare e lucrată, în parte, ca scutul lui Ahile.

Şi chiar dacă acceptăm ideea că se poate citi cartea de oriunde începând şi în ce direcţii vrem, să nu uităm că nu vorbim de idealul poeziei pure al lui Mallarmé şi al cărţii care poate fi recombinată oricum de cititor. Arhitectura e mai degrabă de labirint (personajele însele migrând în ipostaze diferite şi chiar incompatibile de la o capotă la alta) şi, întocmai ca într-un labirint, indiferent dacă se poate porni din mai multe locuri şi eventual găsi trasee care evită atracţiile principale, asta nu înseamnă că în construirea lui generală nu s-au urmărit anumite accente, gradaţii şi chiar puncte cheie. Arhitectura, din această perspectivă, merge pe două axe principale, una pe direcţia sat—oraş şi cealaltă colocvial/social/„manelistic”—literar/subiectiv/simfonic. Satul aduce în principal energiile haotice, chiar psihotice (azilul Muşcatei) şi cele stihiale – măcelul şi violul vegetal din vânătoarea de mânătărci cu parodieri „sadice” inclusiv din Eminescu şi cu brazi quasi-carnivori (imagine recurentă), nebunia grătarelor şi manelelor la iarbă verde care declanşeză o tornadă apocaliptică, delir al percepţiei şi al naturii însăşi etc, în timp ce oraşul e toposul prostioarelor cochete şi (chinuit) mic-burgheze, al maniilor claustrofobe şi obsesiilor refulate, al comfortului (de fapt foarte) fragil, al şmecheriei păguboase şi meschinăriei (simpatice?!) de scară de bloc.

Nicolau îşi plimbă mâna pe claviaturi în toate direcţiile şi modurile posibile, şi astfel atinge şi extremele ambelor axe, combinate. În consecinţă, la minim-cu-minim apare partitura nu întâmplător intitulată „Uscăciune”, în care avem contextul urban „pur”, al asociaţiei de locatari cu ţepe la întreţinere şi nu numai, cu telenovele şi oameni de bine plătiţi „jumate de Bergenbier/oră” să stea de planton la uşa blocului, şi cu un narator (scriitor cu... rotring) care, în mod semnificativ, vrea să se retragă de pe lista de întreţinere şi ca atare, vocea sa e una aparent în surdină, fără obişnuitele improvizaţii inter- şi metatextuale (cu excepţia metaforei minei consumate). Aşa cum spunea Eliot că pe poeţi îi verifici mai ales în zonele de trecere, mai neutre, unde vezi dacă sunt cu adevărat buni, Nicolau se lasă verificat de bună voie într-un asemenea fragment în care, abandonându-se personajelor şi limbii lor şi renunţând la efectele armonice şi dodecafonice din alte locuri, se dovedeşte un excelent povestitor, un „realist” neoţios, un muzician al registrelor de expresie şi un ritmician care ştie atât de bine cum să te ţină în priză.

La extrema cealaltă a cadranelor de axe, avem natura – inocentă (şi puerilă?), dar nebună, belicoasă – şi vocea melodioasă (inclusiv cu argou şi borborisme), dar netranzitivă – din „El kiriaco”. Aici criticul mai bine tace, căci muzica şi tabloul sunt menite intraductibilului. „Lucea ca un manioc şi degeaba aveau ei pe umere babaroase, că nu se mai gândea nici unu să le folosească. [...] Şi cum se cercuiseră în jurul kiriacului, cadavrul micului grenadir începu să se înalţe dintre ierburi şi flori până pe la jumate de decimetru, unde şi ningea. [...] Kiriacu devenise o planetă şi, fireşte, îl apucă mişcarea de revoluţie”. Sau: „Eu vorbesc adevărat, m-ai înţeles? Dacă şi pe colocotenent l-au nimerit cu un bumbac în şale... îţi dai seama. Însă pe el îl durea la coacăză. Nu putea s-o mierlească tocmai pe miracolu ăsta”. Mulţi vor sări, probabil: Urmuz, Urmuz! Da, dar şi atâtea altele, gama stranie care fuzionează până la final dezmăţul vegetal şi imageria cazonă te poate duce şi la Nichita Stănescu şi la mai cine ştie cine dintre noi şi vechi (inclusiv pictori), şi-n plus, „kiriacul” regulează compania, deci e şi un Chiriac caragelian pe undeva, iar etimologia acestui nume (cu trimiterile ei teologice, dealtfel recurente în atâtea capote) îmbogăţeşte şi ea tabloul atât de relevant în cadrul labirintului mai amplu al cărţii.

Dar ceea ce mi se pare cel mai relevant este faptul că în capitole/capote ca acestea, şi cu atât mai mult în cele mai „pământeşti”, autorul revine cu anumite obsesii ale lui tematice (axele de care spuneam) şi tipo/topologice – inclusiv sonore, chiar (poetica vitezei şi a exploziei frazei se regăseşte şi în frecvenţa de oclusive forţate să dinamiteze vocalele) – dar reuşeşte să facă asta într-un mod care seduce pe cititorul captivat de nişte poveşti pe care le percepe ca ale sale şi nu ale unui autor solipsist. Asta pentru că Nicolau are obsesii (şi moduri) de poet, dar nu le tratează „poetic”. Nu e un egotist care o ţine pe-a lui, ci un cetăţean al literaturii capabil să-şi poftească şi să-şi întreţină musafirii în cele mai atractive maniere cu putinţă – iar asta nerenunţând deloc la sine însuşi ci, tocmai, găsind formula alchimică prin care să poată „bate câmpii” iar publicul să se ţină după el, ca hipnotizat.

Felix Nicolau vorbeşte pe şleau despre cititor şi despre lumea acestuia, dar îşi bruiază discursul în permanenţă cu fragmente din nenumărate alte lumi şi discursuri paralele (sau perpendiculare), din care cititorul nu este exclus, ci e invitat să le traverseze şi el – ori anesteziat şi râzând „ca nebunul”, ori treaz şi activându-şi propria multiplicitate la imboldul diversităţii de perspective, voci, tonuri şi chiar genuri convieţuind uneori în aceeaşi frază.

cele 5 neveste ale lui Felix Nicolau

2011-08-10T11:02:00.000-07:00

Florin Halalau: Eşti un intelectual multilateral dezvoltat. Profesor universitar, scriitor, promoter cultural. Cum reuşeşti să le faci pe toate?

felix nicolau: Încă de la 27 de ani am fost bigam. Nu m-au prins pentru că, pe vremea aia, acum 89 de ani, nu erau computere. Acum am 5 neveste pe care le pun la treabă. Între timp au venit computerele, autorităţile m-au dibuit ca ilegalist, dar mă lasă în pace. Sunt aşa de bătrân, încât îşi închipuie că nu le mai pot face nimic. Nici măcar la musulmani nu m-au silit să trec. Deci femeile mă ajută să le fac pe toate.

F H: Puţină lume ştie că ai debutat ca poet. Mai scrii poezie?

F N: Dacă chiar vrei să ştii, am gata un volum de poezie, pe care acum îl traduc în engleză. E un motiv ca să nu-l public. Ştiu că te îngreţoşează că încă scriu poezie, dar îţi garantez că e poezie rea şi foarte ironică. Dacă tot nu-ţi convine, ne batem după blocuri sâmbata care vine.

F H: În care gen literar te mişti cel mai bine, cel mai liber? În proză, în critică?

F N: Cel mai bine mă mişc în proză, pentru că nu am limite. Acum, de când scriu la Academia Caţavencu, am îneput să mă simt bine şi în critică. Nu ştiu cât va dura euforia asta, pentru că sigur îmi va lua careva gâtul.

F H: Pe mâna femeilor, romanul pe care l-ai lansat anul trecut, îi invită pe cititori să aranjeze capitolele (capotele cum le numeşti tu) după bunul plac. A doua ediţie va ţine cont de eventualele sugestii primite în acest sens?

F N: Cu drag! Cititorul este stăpânul meu. Pentru el renunţ şi la una din alea 5 neveste. Cititorul meu e deşteptăciunea întruchipată, altfel nu văd cum m-ar putea citi. Ăsta e un citat din Cărtărescu, să nu credeţi că mă dau eu mare.

F H: Ai organizat spectacole de slam poetry. Crezi că asemenea manifestări pot avea succes şi în România?

F N: Ar putea avea succes. Şi încă mare. Eu am organizat mai mult decât slam poetry. Am făcut proiecţii, improvizaţii, creative writing etc. Şi le mulţumesc partenerilor mei direcţi: Andrei Ruse şi Marius Surleac. A fost superb, însă nu am avut susţinere financiară pentru promovare. Altfel eram acum preşedintele României.

F H: Îţi place sportul. Cît te ajută la condiţia fizică necesară răspîndirii tale pe atîtea planuri?

F N: Mă ajută enorm, mă şi dărâmă enorm. Tocmai pentru că sunt atât de răspândit, viaţa mea arată ca o cazarmă. E drept că uneori dezertez şi pierd nopţile aiurea, însă sportul e şi o sursă de inspiraţie şi o nebunie plină de libertate. Ce e alcoolul şi ţigara pentru majoritatea creatorilor, astea sunt rolele si fitnessul pentru mine.

F H: Sunt sigur că mulţi dintre cititorii romanului Tandru şi rece ar vrea să ştie ce mai fac tanti Clemanza şi tanti Mizi.

F N: Tanti Clemanza şi tanti Mizi sunt bine merci pe lumea alaltă, unde mă aştaptă să-mi sucească gâtu’ şi să-mi dea la gioale pentru felul în care am scris despre ele. În special tanti Clemanza are un uppercut durere! Îmi închipui ce bună e acum, când are timp să dea la sac, pentru că nu mai trebuie să facă piaţa. O să fie vai şi amar de capu’ fantomei mele.

F H: Ţi-ai dat doctoratul cu o lucrare despre Eminescu. În ce relaţii mai eşti cu clasicii?

F N: În relaţii mişto! Eu trăiesc ca un student, citesc pe rupte, deci clasicii sunt amicii mei. Propriu-zis, alea 5 neveste – rămâne între noi – sunt Hölderlin, Creangă, Dante, Cervantes şi Axl Rose. Sau te refereai la altceva?

F H: Cea mai recentă carte de cronici se numeşte Anticanonice. Îţi place să mergi pe contrasens?

F N: Nu, nu-mi place. Ador să fiu un om normal, chiar banal. De fapt, eu apăr normalitatea. Exact de asta am mereu probleme de neintegrare şi scandal. Uite şi de ce nu-mi pot permite să îmbătrânesc – m-ar cotonogi toţi umflaţii ăştia în pene automat. Idee e că sunt un om liber, fără stăpân, care n-am primit mai nimic de la statul român, aşa că nu prea pot fi strâns cu menghina. Nu mă întreba de unde...

F H: Ai un simţ al umorului foarte dezvoltat. Te-ai gîndit vreodată să scrii scenariul unui sitcom?

F N: Măi, eu ţin un curs de creative writing unde predau teoria scenariului. Am colaborat o ţâră şi cu Mediapro la scenarii. Dar n-a ieşit nimic, pentru că erau foarte conformişti. Cât despre sitcom – aş vrea să pot fi o curvă proastă, dar nu mă lasă cele 5 neveste. Însă de scenarii tot o să mă iau. Am vreo 2 mişto în lucru şi am văzut într-o budă că se dau premii mari. Era un afiş. Oriunde mă duc de acum, o să intru la budă, să văd ce concursuri mai sunt.

P.S. Întrebările acestui interviu pot fi considerate nişte capote. Eşti liber să le schimbi ordinea după cum vrei tuJ

plimbare cu decapotabila

2011-07-29T11:02:00.000-07:00

de Florin Hălălău, pe situl Boomlit

Se pare că aşa cum există de ceva timp în România supermarketuri şi hipermarketuri, tot aşa se întîmplă şi în romanul românesc. Dacă prin Nu ştiu câte zile, Stoian G. Bogdan le propune cititorilor un super-roman, iată că vine acum Felix Nicolau cu „un hiperroman ce îi oferă cititorului posibilitatea de a începe lectura din orice punct al cărţii. [...] Textul a devenit o maşină decapotabilă, căreia fiecare îi poate ataşa capota preferată. Sau capotele.” (fragment din cuvîntul înainte al autorului).

La prima vedere, cartea este alcătuită ca o sumă de proze scurte, cu un fir călăuzitor nu foarte riguros, de un roşu pal, în care revin cîteva personaje cum ar fi Adelina (pe care o ştim din Tandru şi rece), Seralompu sau familia Turban. Limbajul folosit scoate în evidenţă toate subtilităţile limbii române, nimic nu rămîne nexploatat, iar trimiterile pline de ironie (şi autoironie) la literatură sînt savuroase: „da, dar vieţuirea în zona mediană (acolo unde se găsesc organele genitale ale blocului), îţi permite să ţii iepuri, să mănânci-bei-fuţi în văzul a vreo 5 etaje, să te injectezi cu anabolizante şi lumea să creadă că e heroină sau morfină. Fitzgerald a sărit primu’ cu ideea asta, că depinde de la ce fereastră priveşti viaţa. Un optzecist ar exploata la maximum posibilităţile naratologice ivite acum. Eu însă exploatez doar imaginea ţâţoasă a vecinei de la 5, vizaveaua.” (Capota XIII, Instrucţiuni de folosire a părului alb).

Una dintre povestirile cele mai bune este Tânăr şi nikel (Capota VI). Cu siguranţă a contat foarte mult în această alegere faptul că l-am auzit pe Felix Nicolau citind fragmentul la Institutul Blecher şi efectul asupra publicului a fost ceva gen Seinfeld (in front of a live audience). Rar am întîlnit la scriitori contemporani umor debordant ca în scena de la bazin cu vechiul lui prieten Cornel. Umor negru găsim din plin în capota I, În veci amin. Autorul îşi vizitează la spital tatăl bolnav: „Pe patul de vizavi stă în fund un bărbat, tot gros, tot bătrân, dar fără picioare. Se uită curios la grupul adventiştilor care-şi veghează strămoşul respectuoşi, în picioare. Lângă el, un tip tânăr, bărbos, cu un cap interesant, adică umflat şi bandajat. E inconştient. Ultimii doi salonarzi sunt un moş verzui, care horcăie, şi un ţăran vegheat de nevastă-sa.”.

Felix Nicolau este foarte acid la adresa lumii literare, pe care cunoscînd-o din interior a putut să-i vadă toate defectele. Capota XX, intitulată ghete, cizme, pantofiori (pişcotarii) este un pamflet usturător, în care cei familiarizaţi cu cenaclurile literare vor recunoaşte mai multe personaje ascunse sub nume/identităţi care mai de care mai şugubeţe. Spiritul lui liber nu se poate alinia niciunei politici oficiale şi de aceea nu se fereşte să pună degetul pe rană. Din acest punct de vedere, se poate spune că Pe mâna femeilor este un roman de moravuri.

Cartea lui Felix Nicolau se citeşte uşor. Şi dacă după ce ai citit-o, revii asupra ei, aceasta nu se întîmplă pentru că lucrurile nu ar fi clare, ci doar pentru faptul că pur şi simplu nu-ţi poţi refuza o plăcere.

Chris Tănăsescu – Echinocţiul gheţarilor verzi

2011-07-13T00:24:00.000-07:00

Se zice că Eric cel Roşu i-a spus Ţara Verde

s-atragă cât mai mulţi colonişti. „Se zice”
adică-n Saga Vinland, înţepă vocalista.
Chiar e ţara vinului, mă gândeam aproape
beat la gândul.
Vii de vis pe sub gheaţă. / Când coborâm din avion mi-zbeşte / Basho amintirea, deodată rece: / Iarnă, nimeni – prin lumea unei sin
gure culori, un sunet – vântul. Inima,
zice Tove, bucătăreasa, inima focii,
mâncaţi-o crudă şi-o s-aveţi viaţă lungă.
Gura-ngheţată se-umple cu sângele inimii
de-animal ce-ţi încălzeşte sângele.
Nimic nu moare-aici; e mâncat de viu de cei vii…

O să prindem rădăcini, făcu Ralu, / văzând că vine înc-un rând de Greenland – / brown ale – dar Tom: Măcar de-atâta-i bună / încălzirea globală, se face bere cu apa / din calota de gheaţă, apă de-o sută optzeci / de mii de ani! Păi da, dar nu e cazu – a / cum s-o bem în tot atâţia. Nu / o bem din scurt: milenii într-o noapte…
Şi totuşi cum să prinzi rădăcini în gheaţă,
în gură sloi, jos la picioare sloi?
Stăteam rezemaţi de bar ca nişte pini
Rosenvinge, aduşi şi noi acum vreun secol
din Europa şi înfipţi aici.
Neruda: eu nu disting între buze şi rădăcini.

Rudă – nerudă / sub stâncă, sub nea / în gaura udă / nu-i mort nimenea
Pablo copil făcând voodoo în Chile / a ridicat sicriul cu cine, / cu tatăl lui din groapă – credea – / şi din cutie: apă, şi apă…
Asta-ţi şopteam în ureche dar nu m-auzeai / în vacarmul care se-nteţea împrejur
Margenţii zdrăngăneau în jurul nostru / ca un clopot de sticlă adus din Bucureşti.
Afară – gheţari, vânt chinuit, inuit… / încet devenim de-un sânge – mestecând inima focii.

Pianistul până la urmă ne-a luat la o masă
zice, începe ca din rai, de sus,
când cânţi o gamă, un gamut, invers,
de la tonu-nalt, aşa te simţi mai liber
tin; c-apoi… uite, deja e Ras
mus Lyberth, poetul, se-aude de la bar…
Cum zic, începe, de fapt, cam după ureche; / ai o fată şi-o pupi… după ureche, / şi-o mângâìe pe Tove-n treacăt, înclin
nată să toarne-n pahare… Fata-i zâmbi, / însă în sensul, „eşti inofensiv”. Apoi / pe gură, da, acolo-i muzica
pe care-o auziţi amândoi de-odată… / se naşte; ţi se ramifică-n creier; devii fată.

Tu trebuia să compui partitura şi văd
că-mi programezi pictura, na, că fac
şi versuri, sâsâi Grigore, suflând spuma
de pe buza berii… „un copac care-şi întinde
crengile-n creier…” şi ne făcu lent cu ochiul.
Yggdrasil, poate, completă Ralu, / copacul mitic. Îhm, aşa se chema / şi trupa lui Liberth, zise Costin agale, / asta care se-aude-i Liberth band / sau chestii de-astea. Hai mai băgăm o focă…
Copacul mitic cu un vultur în vârf, de la care / o veveriţă duce veşti dragonului / din rădăcini – funcţionează deci ca o sin
apsă, islandă-ntre americi şi eu

rope… nu-i mai asculta nimeni pe tom / şi Marina – nici de-am fi vrut nu-i auzeam / de propriul clefăit la inima crudă.
Şi vulturul ăla are-un corb între ochi! / Păi asta-i Groenlanda-ntre danezi / şi inuiţi. Dar dacă are veşti,
e ca şi corbul nostru corvinesc, / o clapă neagră de pian în vârful / gamei, sunând printre-alea albe circul
lar. Parcă-ncepeam să ne simţim acasă.
G.C. Waldrep: „(Dacă pic-un copac. Nici eu nu eram. Cum tu / nu erai. N-avea cine s-aducă vestea. / Iar gheaţa a ţinut încă o lună, / în acea vreme şi în acele locuri. / Şi n-a fost nimeni înghiţit de apă. / Şi da. Mă simţeam singur. Cu toţii-am adus mulţumiri.)”

George Calvin, parc-aşa îţi zice, sună
ce spui a super partitură de bas.

Merge. Buuun. Pasul doi (preluă Grigore) –
să coborâm pe crengi, pe gât, în pur…

gatoriu… unde sunt culori păstoase;
putrezind din alb, primăvara – cu-amurgu-ntr-o ceaşcă,

să cântăresc în mână cevaĭ… magĭ
ignar… şi se-ntinse a balet spre sânii lui Tove care păru să-i vină-n în… tâmp / inare, un timp, după care-l privi c-un aer / farsor; cu ochi-aburiţi Tom se-mpinse / în Ralu – noi, singuri, îl înjurarăm în gând. / Ochii văd, inima cere… şi-n cor: / Taqqat uummammut aqqutaannut takorluukkat apuuffiannut!

Nici Tove n-a-nţeles ce-i aia. Aqqa / luk Lynge, un poet groenlandez. / Mai repetarăm o dată. Şi ce-nseamnă? / Venele inimii către turnul minţii…
Venele inimii către turnul minţii,
venele inimii… tot repetam în gând
încercând să găsesc vreo idee de riff pentru asta, / dar Tom începu iar să se joace, încurcându-mă –
venele venele vene de focă de foc / inimi de foc focă inimă de focă-n / inima-n focă vie-n vin în vene / de Vitland sângeriu îngeriu / cenuşă de noapte albă mănuşă uşă / ce muşcă din cuşcă inimi în inimă…

Hai, pasul 3, făcu Costin plictisit
rulând în iPad playlistul trupei şi bucă
tăria lui de efecte, apoi scăpând o mână
pe genunchii Marinei – la care toţi masculii / au făcut ochii mari şi Tove se-ascunse iute /
după bar – Da, pasul trei aşa ar veni, / şi m-am frecat cu mâna pe coapsă în sus, / pentru c-aşa se cheamă profetesa din edde –
völva, căci vulva indiscretă ţi-ara
tă calea, ea-i vulcanul, craterul Ave
rno, Narnia arhi-intrauterină, / rădăcina sub care se cască guri tot flămânde / de şerpi şi de oameni de timpuri din patria con
ştientului, ca-n starea lumii, a lui Naum.

Când s-a izbit uşa-n perete / am zis că-i vântul nopţii, nu? / se auzea viscol de voci, / de fapt, şi hai să prindem aur
ora – care-ncepe-n fur
tuna mută geo-mag
netică – se auzea / din urmă Baicu explicând / dar noi deja fugeam pe sticla / sclipind în irizaţii verzi / şi roşietice, din cer. / Băteam c-un fund de sticlă-n gheaţă – / unde mi-e inima, unde / Nu, hai să facem copcă aici, / de ce? Asta-i lumina bună / de pescuit de foci – sunt inimi
care bat şi ele şi plutesc / pe dedesubt, prin sânge alb…
E beat poetul ăsta rom, / tom, sau cum i-o zice, ’mi spun / da-ncep să-mi urlu şi eu un poem / trântindu-mă cu Kristján prin zăpadă, [Gerður Kristný:] / „Copca” – Zăpoare de gheaţă prin ochi / şi promoroacă-n inimă / mâinile-ţi sunt câini de sanie / sălbatici, deasupra noastr-o lună / stă cumpănită printre stele, / ţintă-nconjurată de găuri
rămase de la săgeţile / de darts trase aiurea. Aiurea, / urla şi pictorul scobind / după razele verzi şi roşii în gheaţă, / apoi ridicând mâna sticloasă, / sunt raza, capul, prin copacul
şi Tom: copac capacul dacul / din Dakia Dokia Dochia Dacia / no-i-ca Nokia, abia-mpiedicat / să nu-şi arunce hainele-n aer / de nevasta care-l şi filma / în timp ce el stâlcea Atla
molul în islandeză veche / cică, iată, acum se strânge / a furtună în curând / va fi prăpăd – dacă visezi / un urs polar înseamnă vi / jelanie dinspre răsărit,
Yggdrasil, Yggdrasil / arbor veşnic cabalin,
călărit prin laţ afin / de-un zeu spânzurat – Odin

z-z-z-z-zeul…eul… eul / sunau prin viscol efectele ghitarei / trecute-n voce cu Helicon VoiceTone / Harmony-G… d-d-d-d d-din / O-din… a-din… aydın…vino-no… nov… / in, vino, vino-n ger, vin’ de pe Atla / mol, pot… mol, vino-n ger, vin vino ger… dur
Prin huruit m-am prins că mă strigau / pe mine, printre altele – m-am dus; / într-adevăr spărseseră o copcă, nu / mi venea să cred. Noaptea de dedesubt / pulsa în valuri rare, dar izbite – / păreau că bat şi ele ritmul trupei. / Un mort frumos pluteşte congelat…

ca pe sub un poem de-al tău, îmi zise / încet poetul, şi-ntr-adevăr, cu gesturi / de şaman şi şarlatan pictorul făcea / s-apară-n aura copcii, ’n lumina aur / orei, ca-ntr-un horror, un chip mut… / Se-arată nu se-arată, veni gluma, / dar nu e Ion Miloş, care-i viu… / iar ăsta-i prins în lut, şi totuşi levi
tează-n cerul apei… deci e Virgil / Bulat, Domnul să-l odihnească-n pace!
Habar n-aveam eu de poeţii lor / români, scandic-români sau moldoveni… / mi-am amintit şi eu de unul, nu, / zic, e de fapt Sir William Topaz
McGonagall, Knight of the White Elephant / of Burmah – şi balamucul se opri / o clipă. Feţe-ngheţate, buimace, cu ochi vizi…/ Reîncepu imediat, puţin / le păsa de ceea ce suna străin. / A scris despre munţii îngheţaţi, şi-acum, în moarte, / revine-aici, le spuneam fetelor, atente / din politeţe… „… poor creatures, very likely / find a watery grave!” – ba ne-aştepta / un alt mormânt, uscat, barul, şi Tove / cu punch-ul gata, proaspăt aburind. / Omul, jucându-l pe Macbeth n-a ac / ceptat, ziceam eu mai departe-ntr-una, / de-a naibii, să moară-n piesă, a improvizat

mai departe; au plecat apoi spectatorii pe rând, / unul după altul, dar el dă-i
şi dă-i, dup-aia, o lună, un an, doi / din teatre-n stradă, ’n cărţi până-n cimi
tirul săracilor unde l-au aruncat / la fine, ca la ţintă, ’n groapa comună.

Asta-i o ghicitoare despre-o crimă, / dragă Gerður? făcu Grigore-agale,
şi mândru că îi ştie numele… / Păi eşti suspectă: ce-ai făcut în seara
de 2 septembrie spre 22 / martie? Ca eliot, m-am dus în sud.
Iar voi? Am repetat toată noaptea – şi-astfel,
zorii ne-au prins cu piese numai pentru iad.
-
-

Osama bin Laden trăiește și e viu!

2011-07-11T00:13:00.000-07:00

Pe site-ul Agenției de știri Allahbensalam am văzut că în luna august, orele 13.30, vor apărea memoriile lui Osama bin Laden (M-au prins, băga-mi-aş!), în Kuala-Lumpur, la Editura Kurkanbej. Cartea va avea 523 de pagini + ilustrații color cu ultimul mic dejun al teroristului în costum tradițional kârgâstanez, lângă calorifer.

Autorul dezvăluie circumstanțele arestării sale, menționând că nici măcar nu i s-au citit drepturile înainte de a fi mitraliat, bombardat și sfârtecat prin conectare la patru cămile de fabricație sovietică. La pagina 321, ca un ultim omagiu adus bazelor de antrenament românești, regretatul lider al-Qaeda citează proverbul drag sufletului nostru: „Cine are noroc, are! Cine n-are, n-are!”. Luptătorul arată că radarele americane i-au depistat poziția numai pentru că proasta de nevastă-sa i-a strigat din bucătărie: „Osama, lasă odată grenadele alea, că ți se răcește falafelu’!”. Moment în care spionii americani, lihniți și nerași de trei zile, au crezut că dincolo de gard e McDonald’s și au dat buzna, surprinzându-l pe Osama ben în port popular kârgâstanez, adică în chiloți din lycra și bretele din piele de oaie.

Ultimele două capitole sunt dedicate ritualurilor de împăcare și purificare, bărbosul recunoscând că în tinerețe se destrăbăla cu cinci farfurii de soia și linte la fiecare cină. Abia la 41 a devenit vegetarian, renunțând, cu această ocazie, și la iatagan.

Osama își mai informează fanii că toată viața a fost un om sărac și cinstit. Elicopterul pitit în bucătăria de vară era al unui fin care tocmai vânduse 200.000 de ouă de cămilă americanilor, care au crezut că-s de struț.

Răposatul nu-i poartă pică nici președintelui Obama, pentru că amândoi știu cum e să începi cu „o” și să te termini cu „a”. Și, oricum, un taliban mișto nu moare niciodată înainte să vadă Napoli.

În țara noastră, cartea va apărea la Editura Osama de cuvinte, în traducerea lui Adrian Mutu, cu desene de Benone Sinulescu.

(in Academia Catavencu)

Dacă iubire e, la ce să te mai epilezi?

2011-07-08T00:36:00.000-07:00

Tipe mișto – câte vrei în Ucraina! Dacă e să fie și iubitoare, adică să mai lase la preț, numai în Basarabia. Ne asigură de asta Nicolae Dabija, care, cu sprijinul editurii Princeps Edit, ne dă o Temă pentru acasă. Rezolvați ecuația cu două necunoscute: profesorul Mihai Ulmu și eleva lui Maria, folosind teorema lui Barack Obama – anume câte picături de sirop trebuie la un cocktail rusesc pe viață.

Mai întâi se citește bine problema, până ți se face în cap ordine și disciplină. Profesoru’ ăsta e într-un sat. Are ca la 20 de ani și, pentru că n-a bătut cluburile și n-a tras prafuri pe nas (ca nen-tu Țiriac jr.), știe ceva latină, ceva sanscrită, ceva medicină. Ba eu bănuiesc că are habar și cum se face brânza de burduf, dar nu recunoaște, pentru că rușii plăteau prost în lagăr. Exact ca în filmele lui Nikita Mikhalkov, comuniștii rusnaci îl încarcă în camion via Siberia pentru că elevii lui trăseseră o mustață tabloului lui Stalin. După care îl și aruncară la budă, punând la loc fața zen a lui Eminescu. Greșeala profului e că, înainte ca sătucul să fie năpădit de cătane, îl mâncase după urechi să predea DRAGOSTEA. Ba îi mai și împrumutase Mariei un volum de-al numitului Eminescu. Fii atent aici: „Tristețea din dragoste e cea mai frumoasă tristețe din lume...”. E? Eee? Cum să nu-și ia câmpii sărmana fată mare după profesorul acuzat de anchetatori că a vrut să transforme opera din Viena în adăpost pentru boschetari? Aici să mor dacă am priceput: de când dragostea asta pentru operă pe securiști? Și tocmai pentru aia din Viena?

Mă rog, nu importă. A doua necunoscută a ecuației traversează toată Rusia pentru că musai să înapoieze volumul de versuri lui dom’ profesor. Ca să vedeți ce fete sunt prin Basarabia! Dacă îi împrumut eu unei studente un pix, odată și-l bagă-n sân și bașca de-l mai ia înapoi! Maria nuuu! Fată de comitet: se duce-n Siberia pe „vânt puternic. Soare bubos” și întreabă în stânga și-n dreapta, ca și cum ar fi ajuns în Copșa Mică: nu l-ați văzut pe Mihai Ulmu din Poiana? Ba da, cum să nu, îi răspund eschimoșii, sau ce-or fi acolo: printre deținuții lihniți și bolnavi, înghețați, „am remarcat între aceștia un om distins, cu cravată și frac”. Pentru că un cadru didactic, fie el și dintr-un sătuc între dealuri, așa se cuvine să iasă din localitate – chiar dacă atunci când fusese arestat purta fes de schi și nădragi de transport în comun.

Ce mai tura-vura: necunoscuta y dibuiește necunoscuta x, evadează prin zăpezi și păduri, sunt prinși, dar nu înainte să conceapă, tot romantic, necunoscuta z („- Maria! rosti Mihai, acum, că suntem soț și soție, te-aș ruga să-mi zici „tu”, ca să nu mai punem și noi alte distanțe între mine și tine.

– Mulțumesc! îngăimă Maria.”)

Necunoscuta y este recuperată, x iese din lagăr, îl recuperează pe z de la un orfelinat și

(Academia Catavencu, anul XXI, nr.26 (1016), 29 iunie-5 iulie, 2011,p. 11)

Produs de ultimă oră

2011-07-05T01:16:00.000-07:00

CU UN TITLU INCITANT, pe măsura copertei, romanul lui Felix Nicolau conţine un text dinamic, halucinant pe alocuri, dat de ritmul în care se desfăşoară viaţa interioară a cărţii. Citind, îl asociezi, fără să vrei, unei „forward-ări" în care viteza derulării sugrumă vocea umană ce se zbate hăhăind în delirul existenţial.

Odată intrat în acest carusel, râzi sau plângi cu lacrimi, dar nu detaşat, ci implicat, ca trăitor în România secolului XXI, în care pensionarii şi copiii circulă încă în tramvaie negre ce fac reclamă la pompe funebre „Nosferatus" şi unde „ceao Darwin" e, ori show de televiziune, ori firmă ce duce cu gândul la parastas.

Mă feresc să identific similitudini între discursul lui Felix Nicolau şi al altora. Nu seamănă decât cu sine, şi e bine că este aşa. Găseşte mereu cuvântul cel mai viu, asociindu-l în formule stilistice care surprind cititorul placid şi îl supun unui joc de scrabble complicat. Ce vrea să spună cu asta? Ar putea fi întrebarea la ordinea zilei, întrebare care cere obligatoriu un răspuns. Cititorul descoperă lecturile autorului printre rânduri, care conduc la descifrarea unor posibile enigme. Suspansul este dat de faptul că textul nu e ceea ce pare, el se cere descoperit prin cele câteva cuvinte cheie care apar din când în când. Se creează astfel interferenţe acolo unde acest lucru pare imposibil, „capotele", în ciuda faptului că nu par a avea legătură, constituie, de fapt, un întreg ce poate fi citit de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, asemenea scrisului chinezesc.

După cum însuşi mărturiseşte, Felix Nicolau este un scriitor fără răbdare, se plictiseşte repede, iar scrisul său transmite acest lucru. Nu mai e timp de poveşti, dacă pricepi, bine, dacă nu, fii sănătos, vremea Şeherezadelor a trecut. El scrie un text mixt, bine alimentat cu produse de ultimă generaţie din care nu lipseşte umorul, umoarea, rafinamentul intelectualului tânăr, ancorat în capcanele postmodernismului.

Lumea cărţii sale suferă de o demetaforizare acută, însă metafora nu lipseşte cu desăvârşire, aşa cum s-ar putea crede. Unele „capote" (capitole) sunt adevărate versete, bucăţi de poezie zilnică, în legătură cu realitatea imediată: „mă dau jos încântată. Cu pensula e mult mai bine. cobor să-mi iau un pepene. Îl car acasă ca pe un al treilea sân. Ajung, gâfâi, sudoare. Vopseaua s-a uscat şi s-a strâns în forma unui arc sau a unei mustaţe pe oală. Semn! Limba arcului ori săgeata de sub mustaţă unde e? pe mochetă au înflorit stalagmite." (Capota IV, Lumina e dusă cu capul, p. 49)

O realitate tensionată care provoacă în permanenţă, în care verbul e viu şi arde. Lui Felix Nicolau nu-i scapă nimic, ne-poezia vieţii musteşte la fiecare intersecţie, iar frumosul transpare ca uleiul din apă, în imagini de o sfâşietoare sensibilitate: „Din poartă ne face semne şi bezele. E dreptul ei! Urcăm panta cu spatele, răspundem la gesturile mogâldeţei în fustă lălâie, din care coboară picioare butucănoase, pline de cicatrici până la şlapii mov, rupţi. Degetele sunt vinete, umflate şi cu unghii ca nişte mici ţestoase. Cu cât ne îndepărtăm, cu atât detaliile se şterg şi rămâne mama noastră frumoasă de acum 20 de ani. Poate era mai bine să fi murit atunci?" (Capota V, Ghid de vrăji pentru babe sprintene, p. 61)

Ochiul lui Felix Nicolau înregistrează totul din mersul unei „decapotabile", de unde priveşte cerul din când în când, şi atunci se nasc astfel de imagini introspective. Desacralizarea vieţii este un proces care depăşeşte puterea sacră a celui care scrie, astfel că raportul de forţe este inegal. Ilaritatea şi ironia sunt singurele arme la îndemână pentru a putea ieşi din „pădurea" „strâmtă" şi „verde" a realităţii cu nume stridente: „cartierul Decebaibă", „clanul Nuibai", „Îţibagdouă", „Acetona", „Mălaia", „Seralompu". Pe temelia acestei realităţi prefabricate se nasc personaje prefabricate, cu sentimente prefabricate. Iubirea devine caricaturizată, o stare de fapt ce nu poate fi contrazisă, susţinută prin replicile albe ale unor mostre de îndrăgostiţi: „bine, zic, dar mă iubeşti? Sigur că te iubesc. Adu şi nişte praf de usturoi din debara." (Capota VIII, Rude de sânge şi carne [laugh story], p. 94)

O asemenea lume este numai bună de dat pe mâna femeilor. Să o vindece sau să o îngroape definitiv. Femeile din roman ar putea fi numite generic „Adelina, ma chère", o „Adelină" în toate ipostazele şi vârstele: Adelina – minoră, Adelina – soră, Adelina – mamă, Adelina – mătuşă, Adelina – vecină, Adelina – femeie bătrână, o lume de Adelin(e) ce nu lipsesc de sub nicio capota. Aici femeia nu este feminină, dar este femeie. Feminitatea rămâne undeva în straturile adânci ale fiecărei fiinţe, apărându-se de realitate ca de ciumă.

Textul are o muzicalitate argotică de reportofon uitat în fereastră, prin dreptul căruia trec voci, personaje, lumini şi „bezne duhnind a fiară". Nu lipseşte tonul filozofard al personajului caragialesc cu aerul didactic-moralizator al celui ce rescrie comedia umană via blocul din colţ: „«Învăţaţi-vă să muriţi, băşinoşilor! Ea are mai multă dreptate decât voi toţi, spunând că noi, oamenii, ne naştem numai ca să învăţăm a muri. Să trăieşti doar de dragul râgâitului şi al patimilor cărnii şi să strigi ca apucatul: Libertate! Libertate! E ca cum ai dormi din pântecele mamei până în clipa cea din urmă. Şi te pişi pe libertatea aceasta, fiindcă voi nici nu sunteţi capabili să delimitaţi libertatea de instinctul animalic!»" (Capota XX, ghete, cisme, pantofiori [pişcotarii], p. 154)

Nu este o lectură uşoară în cele 165 de pagini, chiar dacă se parcurg relativ repede. Transpare însă şi un aer uşor comercial, de economie de piaţă dâmboviţeană, pe care, desigur, Felix Nicolau îl administrează cum ştie mai bine. Şi nu văd de ce nu şi-ar ambala produsul elegant, dacă tot este fabricat cu ingrediente de calitate.

Lia Faur

(Revista Arca, Anul XXII, nr. 4-5-6 (253-254-255), 2011)

(http://www.revistaarca.ro/2011/4-5-6/12%20lecturi/lia_4-5-6_11.htmII, nr. 4-5-6 (253-254-255), 2011)

Fragmente de viaţă interşanjabile

2011-07-02T07:44:00.000-07:00

Felix Nicolau nu se fereşte să experimenteze prozastic într-o perioadă în care tocmai experimentul nu e cotat de criticii din prim-planul nostru literar.

El însuşi lovinescian, cu priză critică la viaţa literară românească de azi, dar şi la fundamente literare bine expuse, vezi amplul eseu despre Eminescu, îşi asumă această „poetică”, numai că intervine o detaşare anume, una care indică spiritul ludic în chiar folosirea „hiperreală” a metodei, unde mimesisul cel plicticos, după altă mărturie auctorială, este mereu aplicat la cea mai aridă figură a sa, tranziţia tabloidă a chipurilor, momentelor, obiceiurilor contemporane nouă, autoficţionalilor.

Romanul recent, Pe mâna femeilor, Cartea Românească, 2011, invită la o permanentă interşanjabilitate a capitolelor, pe linia unuia din cele două fire epice a prozei Tandru şi rece, editată tot la Cartea Românească în 2007. Întregul cel prozastic de acum, împărţit pe capitole care sunt şi autonome (amintindu-mi de vechiul meu experiment fuzzy Irozi, 2001), deci proze dislocabile, scurte, totodată unificabile într-un fir comun, la nivelul non-locurilor, aş spune, cât şi al anonimatului personajelor de felul noului Mitică, amicul devenit „eu” narator, altul şi acelaşi, în substanţă, de fiecare dată, cu fiecare mutare, decupare, capotare. Autorul îşi explicitează formula: „Sunt capote pentru mers la biserică, pentru serviciu, pentru club, pentru drăgosteală, pentru petreceri şi pentru talk-show-uri, precum şi pentru vecini sau duşmani”, punctând şi locurile comune, cele care conduc, de fapt, la evenimente şi figuraţie umană lipsită de distincţie, kitschizată, uniformizată. Capotele au naratori mereu subiectivi, dar persoana întâi nu este, în multiplicitatea numelor proprii ascuţit caracterologice, decât una singură, un Mitică al zilelor noastre, martor, coautor, lector cu registre dintre cele mai argotice sau livreşti, şi ele interşanjabile.

Onomastica vioaie are, în mare măsură, o ţintă precisă, din moment ce tipologia se reduce la substitute umane, numele fiind mai mult porecle, numele de a doua mână constituind un „idiom” al mediocrităţii din tranziţia postdecembristă şi de totdeauna. Astfel, Muşcata poate fi schimbată cu Leapşa, Nuibai cu unul dintre cei doi Abiluţă, şi ei confundabili, ca şi locurile, ca şi momentele melodramatice sau, pur şi simplu, comune. Alte nume proprii, tocite de folosinţa îndelungată a vieţii în comun, sunt diminutivate, cu tendinţă iarăşi de caricare. În schimb, Unmircea şi sora sa, Oaurelie, trimit la o articulare nehotărâtă, ca şi cea a naraţiei muta(n)te, de la un „eu” la celălalt, dar vizează şi gemelaritatea, cea demonetizată în capota semnată, ca o parodie la scrisoarea oficială de tip bacalaureat, cu livrescul „Statupalmăbarbăcotcălarepe jumătatedegreiereşchiop”, comicizat prin (postmoderna) trimitere cărturărească şi „compunere” nominală. Multiplicarea eurilor narative faţă de cele duble din Tandru şi rece are ca efect adunarea sub o singură naraţie, uniformă, a povestaşilor de lucruri bătătorite, postcaragialian prinse în mici scenete (schiţe aproape) cu unitatea de măsură unică a kitschului de toate felurile - existenţial, religios, livresc, familial - în spectaculozitatea sa ieftină, xeroxată la vremuri şi la oameni pe măsura actualităţii noastre şi pasive, şi cu figuri de o mediocritate la care numai umorul poate salva până şi o naraţie alertă ca cea a bărbaţilor ajunşi la perpetuă destrămare. Micropovestirile sunt cotidiene, un fel de momente incolore, la saună, la iarbă verde, la făcut grătar în bucătărie de bloc, drumul pe jos până la oraş (picarescul şi oniricul se intersectează în periplul spre Arad), la spital, „pe drumuri de munte” (a se vedea capitolul Vânătoare de mânătărci), într-o expediţie la Radna, de fapt la mamă, cea surprinsă de un caricaturist, însă: „Din bărbie îi ţâşnesc fire de barbă şi, din buza superioară, o mustaţă rară. Are capul rotund, umflat, ochii trişti, pulpele vinete şi brăzdate de cicatrici. Când ajunge foarte aproape, se vede fruntea scobită în partea dreaptă, ca şi cum i-ar lipsi o bucată de os”. Plusul comparaţiilor gastronomice fac, la fel ca în alte episoade, hazul acestor bucăţi de realitate şi grotesc livresc totodată.

Şi evenimentele sunt puse sub lupă comică, chiar şi cele „sacre”, familiale, tocmai pentru că autorul micşorează pretenţiile existenţiale tocmai la purtătorii de viaţă anonimă, chiar vulgară, cu peisaj înadins tuşat în imagerie sexuală, cum şi umanul e translat într-una peisagistică, tot senzuală. De fapt, romanul cu sertare, scurte povestiri, dă o senzaţie de invazie a realului, şi pentru că autorul stăpâneşte multe registre stilistice, de la cel pitoresc la unul regional, de la scriptural la cel argotic, chiar jargon. Pune în ridicol teoria literară de tip didactic, parodiind lumea îngropată în bavardaj, în limbaje mistice sau livreşti, jurnalistice sau profesorale, în osificări de formule şi expresii; intertextul şi paratextul sunt des utilizate, chiar modelul urmuzian stă nu ca o copie, ci ca ţintă la superficialitate, ca în romanul comprimat al siamezilor Abiluţă, erotizaţi grotesc în capitolul Paraşute, pocnitori, din care finalul trimite, lucid, la Pâlnia şi Stamate.

Lumea e prinsă în relaţii comunitare absurde, cu obiceiuri comun-vulgare, mutate din intimitate în spaţiul public şi invers; micii naratori stau ca la Iunion la comédii, scene suculente, pentru care autorul distribuie stilurile funcţionale în microparodii lingvistice. Uşurinţa stilistică e una clară, cum şi dinamica povestirilor prin dialoguri veridice parcă înregistrate în mecanica lor de toate zilele.

Felix Nicolau realizează un roman curgător, verosimil în actualităţile/momentele lui, cu epică fragmentară prin decupaj filmic, dar uniformizată în limbaje şi tipologii, toate interşanjabile, o comedie segmentată pe „capote” şi unitară în ansamblu, altfel spus o naraţiune mutantă, experiment pe muchie cu autoreferenţialitatea egotiştilor şi cu povestiri scenice de după Caragiale, folosind cu dexteritate şi iuţeală kitschul de limbaj/e, de existenţe şi stiluri... funcţionale.

Viorica Răduţă, Luceafărul de dimineaţă, nr. 29, 2011